Balada
Un drum, din când în când
Cu covor de flori și spini
Cu nisip fin sau cărbuni încinsi
Drum al vieții.
Și, sus, pe munte
O lumină în întunericul nopții negre
Încercând să ajungi acolo sus, bâjbâind prin întuneric
Și frigul ce-ncepe să-ți cuprindă sufletul.
Parăsit de razele soarelui
Ce-ți încălzea cândva sufletul
Te oprești în pădurea fără de sfârșit
Aprinzând focul cu hârtia amintirilor rămase.
Știi, că pășind pe mai departe
Te vei rătăci pe drumul cel pustiu
În răspântia mincinoasă a vieții
Venind din lumea ipocrită.
Și flăcările focului sunt pe sfârșite
Încep să înghețe picioare, mâini și suflet
În pădurea tristeții sinistre a vieții irosite
Încercând să-ți faci un rost
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie dificilă prin viață, marcată de obstacole și pierderi. Protagonistul se simte singur și deziluzionat, căutând un sens într-o lume ipocrită, în timp ce amintirile îl bântuie.