Lăcusta, numele-o trădează,
e-o bestie-ngrozitoare.
De-i căşunează, ripostează:
nu zgârie, muşcă, dar cutează
pe negândite şi vitează
să lupte cu oricare.
Îţi sare-n ochi când nu gândeşti,
de te răstorni de frică,
nici nu e chip s-o ocoleşti.
Morala poţi să o citeşti
la Solomon: cât te păzeşti,
tot prost eşti, la adică.
De vrei să chemi în ajutor,
de frică îndrăznind
s-o prinzi, să fii învingător,
n-ajung răbdare, trudă, ori
să te-nchini, poţi fi vrăjitor,
deja o vezi fugind.
De cel ca tine furişat,
ca Goliat, greu şi mare,
ea se fereşte imediat,
de hoit, capcană şi-nţepat.
Îi eşti scârbos şi deşucheat
din cap până-n picioare.
Sensul versurilor
Piesa avertizează asupra unui pericol ascuns, reprezentat de lăcustă, care atacă pe neașteptate. Subliniază că, indiferent de precauțiile luate, vulnerabilitatea persistă, iar forța brută nu este suficientă pentru a învinge.