Ia-ți, mireasă, rămas bun
De la fetele din drum
Și de la vecinii tăi
Ce-ai copilărit cu ei,
De la florile din grădină
Că rămân prea străine
Că seara când le udai
Plângeai și le sărutai.
Aolo, ce să mă fac,
Că-mi pune floarea pe cap
Și las mamă și grădină
Și plec în casă străină,
Nu mai am ca aici milă
Făceam treabă, nu făceam,
Tot fata mamii eram,
Asta-i mila de părinți
Niciodată n-ai s-o uiți.
Când m-am dus la cununat
Înfloreau florile-n brad,
Toți băieții m-a-ntrebat
Că de ce m-am măritat.
– De ce, puică, te măriți?
Că pe toți ai să ne uiți!
– Mi-a fost drag să mă mărit,
Vorbisem cu el de mult.
Cântă lăutari pe prispă,
Soacra mică-i foarte tristă
Se roagă de Sfântul Soare
Să țină ziua mai mare.
– Plângi, mamă, cu lacrimi multe
Că nu mă mai vezi prin curte,
Nici prin curte, nici prin casă,
Nici cu mătale la masă!
C-așa-i din bătrâni lăsat
Fetele să n-aibă sat!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă emoțiile unei mirese care își ia rămas bun de la familie și de la locurile copilăriei, marcând tranziția către o viață nouă și necunoscută. Accentuează sentimentele de pierdere și dor, dar și acceptarea destinului.