Dă, Doamne, ploaie cu foc,
Doar așa, din loc în loc
Ca să știe fiecare
Că Puterea Ta e mare,
Că poate așa se mai potolesc
Și nu se mai dușmănesc!
Cred că n-a fost niciodată
De când e lumea lăsată
Oameni mai răi ca acum
Care se omoară-n drum,
Se omoară-n drumul mare
Fără pic de remușcare.
În nicio țară din lume
Nu mai e liniște, bine,
Asta n-a fost niciodată,
Uite, Dumnezeu ne-arată:
De ce-o vrea omul avere
Că tot de mâna lui piere?!
Cum ne scrie Cartea Sfântă,
Doar Ea nu știe să mintă:
Când toți vom avea de toate
Sfârșitul este aproape,
Nici pământul n-ar mai vrea
Să suporte lumea rea,
Parc-ar vrea să crape-n două
Ca să iasă-o lume nouă,
Parc-ar vrea să crape-n două
Să iasă o lume nouă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă disperarea față de starea actuală a lumii, plină de răutate și lipsită de liniște. Se invocă o pedeapsă divină, o "ploaie cu foc", ca o formă de purificare și avertisment. De asemenea, se face referire la profeții biblice despre sfârșitul lumii și dorința unei lumi noi.