Lângă-o pădurice verde
O casă mică se vede
Și-o prispă nemăturată
Și-o grădină săpată
Se vede pe bătătură
O mamă tristă, bătrână
Cum privește soarele
Și-și frământă mâine.
Când m-apropii de poartă
Eram tare însetată
I-am cerut apă să beau
Și-apoi drumul iar să-l iau
Când a venit să mă vadă
S-a ținut ca să nu cadă
Nu pot, maică, să-ți dau apă
C-am găleata-n puț scăpată.
De trei zile-n poartă aștept
Poate-o trece vreun drumeț
Ca să-mi scoată găleata
Că aici n-am pe nimenea
Moșul nu mai e de mult
Nu știu cum să fac să-l uit
Aveam și eu doar o fată
S-a pierdut prin lumea largă.
Maică, de când îți vorbesc
Parcă mă mai răcoresc
Dă-mi voie să te sărut
Pe fetița mea s-o uit
Când a vrut să mă sărute
Mi-a văzut un semn pe frunte
M-a strâns tare lângă ea
Tu ești maică fata mea.
Sensul versurilor
O femeie în vârstă, singură și tristă, își așteaptă fiica pierdută. O călătoare însetată ajunge la casa ei și, printr-o întâmplare, se dovedește a fi chiar fiica mult așteptată.