Cei ce se dovedeau a-mi fi apropiați,
Erau de fapt demoni în oameni metamorfozați,
Ca paharul plin dau pe afară ultima picătură,
Fraierit și luat de atâtea ori în ha…
Prins într-o lume unde e de gheață,
Mereu e noapte și nu există dimineață,
Mă cert cu subconștientul, sunt pacient,
Mă simt amorțit, netrezit și inconștient.
La starea asta nu e antidot existent,
De-ar fi unul, l-aș lua permanent,
Unele cuvinte pot ajunge la inimă,
Dor mai tare decât mușcătura de viperă.
Tresar, sunt speriat, un zgomot mă trezește,
Era de fapt liniștea ce mă surzește,
Caut dar nu găsesc îngerul adevărat,
Diavolul s-a băgat, l-am enervat.
Într-un final sunt tratat dar săturat,
Să stau închis exact ca într-un internat,
Că da, sunt bolnav, sufăr de o boală anume,
Dar știi ceva? Bolnav la cap pentru mine nu se pune.
Mă eliberez, demult am scăpat,
Sunt plecat pe alt drum ce mi-e arătat,
Cad în gol, n-apuc să fac nici măcar 2 metri,
Nu mă înțelege nimeni, toți îmi freacă nervii.
Dar totuși văd cum se oprește timpul,
M-am jucat cu clepsidra și-am împietrit nisipul,
Am găsit sufletul abandonat dar a plecat,
Păcat că la final l-am pus absent nemotivat.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de suferință profundă și dezamăgire cauzată de trădări și o lume rece. Vorbitorul se simte prins într-un ciclu negativ, dar în final găsește o formă de eliberare, deși cu un preț.