Oameni de foc, de-azur și cărămidă,
ghem de năpârci sub frunze, de arbust,
ciorchini de ură doldora de must,
crengi înflorite, grele de omidă;
Voi, scorburi largi cu putred cer îngust,
ba viscolind a patimă toridă,
ba fierți în oțețimi de auguridă,
crunt mă-ncărcați cu ceață și dezgust.
Și dacă pieptu-mi sângeră de silă,
cred încă și-n cocorii voștri noi
și-n stelele înfipte în argilă.
și-n trandafirii albi de sub gunoi, –
și, oameni, fierb de dragoste și milă
și fulger de încredere în voi.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea naturii umane, oscilând între dezamăgire și speranță. Vorbitorul recunoaște aspectele negative ale oamenilor, dar alege să creadă în potențialul lor de bine și în frumusețea ascunsă.
