Romulus Vulpescu – Gramatica

Mă pândesc vorbe-n haină de piele,
dintr-o casă-n care-am trădat și-am vândut
niște imagini de mucenici
muiate în sirop cu nucă.
Mă urmăresc perifraze abile, -nvârtite,
vârâte-n mulțimea de precupeți din piață,
când târgui kilogramul de substantive
pentru salată.
Mă-nconjoară adverbe slinoase
– cerșetori deghizați la ușa bisericii –
să le svârl și gândul mărunt
care nu mi-a fost confiscat
când a fost cazul..
Mă caută, de după gazete, în parc,
jurăminte de-amor și de cruce călcate-n picioare.
Neologisme îmi supraveghează lecturile.
Numerale-mi cer autografe,
ca să-și facă rost
de amprenta concepției mele despre gramatică.
Anchetat de monosilabele „da” și „nu”,
confruntat cu adjective,
încolțit de grade de comparație,
cer verbul prieten ca martor
că mint,
că minți,
că minte,
și vine – amic de profesie – acționând la imperativ.
Ce căutați în cuvintele cărții pe care-o citesc,
pe care-o scriu?
Ce căutați în ochi – ai mei –
zăbrelindu-mi oglinda,
fotografiindu-mi spaima cotidiană
de iscusitul delator din mine?
Cuibăriți în buricele degetelor
– ca să-nțepenească și ca să se chircească
și ca să prefacă un vers în denunț?
Înveliți în cerumen, ce căutați în urechi,
vătuind ciripitul de vrăbii, pe care-l bruiați
ca pe-un mesaj în cod transmis de Dumnezeu?
Ce căutați în tăcerile mele?
Lăsați-mi măcar acest adevăr:
al lecturii.
Vă recunosc în orice deghizare:
în virgulă,
în punctele de suspensie..
Am evadat din paranteze.
Nu m-am mai lăsat momit în propoziții incidente.
N-am răspunsul semnului de-ntrebare provocator..
Nu mă mai legați la ochi:
văd prin citatul ăsta
uzat de-atâtea pupile
mărite-așteptând adevărul.
Legați-mi mai bine gura, știrbă de interjecții;
buzele tumefiate de articole nehotărâte.
Mă fluieră gura rotundă în o:
așteaptă adverbul de timp ca să-mi facă o gaură-n ceafă,
– exclamație bine plasată ca un aplauz.
Dar puneți o surdină,
ca să nu se-audă decât dopul șampaniei
de la inaugurarea plăcii memoriale.
1975