Odaia ta – pustie de bărbat –
Cu husele penumbrei de vacanță,
Și ușa, -n care n-are rost să bat,
Și patul – m-au uitat cu siguranță.
Mi-a mai rămas un singur sclav, fidel
Într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tău, fac – din exil – apel
Să mă evoce, muzical, din umbre.
Dar cifrul de semnale sună-n gol:
A timp oprit și gri ce ne desparte..
Complice cu-al absenței protocol,
Mai pică de pe raft, murind, o carte.
Ironic, telefonul – ferm, lucid,
Deși trădat – doar el mai înțelege
Că, îmbrâncindu-mi episodu-n vid,
În alt culcuș încoronezi alt rege.
Mai stăruie un miros de tutun –
Răcit în amintiri și în dantele:
Și sun nebun, inoportun, sun, sun,
Dar nu se-ating de receptor nici ele.
El, totuși, patimaș, tot cheamă lung,
Mecanic, ritmic, a sfârșit de lume,
Înnebunit ca – aparat și ciung –
Mâini n-are: când revii, să te sugrume.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de singurătate și dorința după o persoană pierdută. Telefonul devine un simbol al legăturii rupte și al disperării celui rămas în urmă, incapabil să restabilească conexiunea pierdută.