O, nu-mi vorbi de ploi și vânt,
Nici spune-mi crudă prea că sunt,
Să-mi stai cu fruntea la pământ.
Tot nu-ți deschid, iubite!
În miezul nopții fără glas,
În negru ceas, în tainic ceas,
Oricât ai bate, nu te las
Și nu-ți deschid, iubite!
Căci nu mi-i că-mi umbli pribeag,
Cât mi-i de fata ce în prag
Își lasă noaptea dorul drag
Și-amăgitor, iubite!
În miezul nopții fără glas,
În negru ceas, în tainic ceas,
Oricât ai bate, nu te las
Și nu-ți deschid, iubite!
Plăpândă floarea din răzor
S-a frânt, strivită sub picior,
Să fie fetele la dor
Cu gândul treaz, iubite!
În miezul nopții fără glas,
În negru ceas, în tainic ceas,
Oricât ai bate, nu te las
Și nu-ți deschid, iubite!
Și păsări mici cu grai ales
Se prind în laț prin codrul des.
Și soarta fetei e ades
Asemeni lor, iubite!
În miezul nopții fără glas,
În negru ceas, în tainic ceas,
Oricât ai bate, nu te las
Și nu-ți deschid, iubite!
Sensul versurilor
Piesa descrie refuzul unei fete de a deschide ușa celui care o curtează, subliniind suferința și dezamăgirea acestuia. Metaforele cu floarea strivită și păsările prinse în laț sugerează o soartă similară pentru fetele care se lasă pradă dorințelor.