Când m-am uitat în oglindă mi-au sărit cioburi în față,
Și am aruncat prima flegmă de când eram în fașă,
Îmi amintesc că la 7 ani am vrut să mă sinucid cu pixul,
Ca să-mi placă să simt cum e să te simți singur.
Copil pasionat de moarte înainte să trăiască,
Plictisit de jucării, desene și viață socială,
N-a avut anturaje, n-a jucat fotbal la bloc,
S-a regăsit în gânduri întunecate, dintr-un foc.
Prin școala generală își băga p***-n societate,
Un elev submediocru cuprins de vulgaritate,
Scârbit de certuri în familie și starea de invidie,
Și-a predestinat mereu statutu’ de dezamăgire.
Pe la treisprezece ani s-a apucat să scrie texte,
Și nimic din secunda aia nu l-a mai interesat,
Pe la teste, teze viu plictisit de subiecte,
A perceput ființele vii doar ca niște obiecte.
S-a ras în cap detașat de zilele irelevante,
Și a pierdut foarte mult timp visând în parcul IOR,
Avea o privire rece și se-ntreba mereu de ce,
Când colegii ascultau manele el se gândea la vene.
Un copil semi-distrus mintal care înjura cât respiră,
Băga-mi-aș p***-n morții mă-tii, Tudor explică
Și adolescența l-a făcut să se simtă degeaba,
Și a involuat până acum ca să scrie piesa asta.
Hai fă cosplay la Iisus la faza cu bătut de cui
Să știți că Tudor e om bun, dar nici apostol nu-i
Tre să exagerez când zic, l-am cunoscut când era mat
Ca dacă nu îl cunoșteam acum era dezintegrat.
Să vă zic de unu frate dezgustat de tot ce-i scriu
Evită oameni pe stradă ce se prefac ca îl știu
Îl cunosc puțin cam bine, și-i păcat el de ar ști
Că prieteni îi sunt pereții și gândul ca va muri.
Alții nu-l știu și e păcat că l-au văzut
Regretă că l-au cunoscut, alții se prefac că-s mut
Îl găsești distorsionat, îl iei prim după aspect
Greșeala lui cea mai mare e că forțează respect.
Îl enerva umanitatea, avea o pasiune morbidă
Să enerveze lumea și asta-l cam strică
A lăsat competivitatea o simplă datorie
Și-a plecat, iar apoi i-a dat un moment de gândire.
Ești la limita puterii? Băi te-nvață apogeul
Care știe de la mine cum să sperie tot liceul
Când îl strigă toți pe-acolo de parc-ar fi curvă de dame
Și ar da autografe cu cutitu-n frunți la oameni.
Și acum lucrează singur, stă de veche, a învățat
Că-i mai bine decât să plătească să fie protejat
E fericit, autodidact, mi-a urmat prea bine sfatu’
Și-are nopțile prea lungi de când l-a salvat Nimeni Altu’.
Sensul versurilor
Piesa descrie o copilărie marcată de depresie, alienare și gânduri întunecate. Protagonistul se simte deconectat de societate și găsește refugiu în propriile gânduri și în scris, ca o formă de exprimare a suferinței sale.