Tudor Gheorghe – Stare De Fapt

Bah, voi n-aveți pic de frică, de rușine?
Sunteți totul,
Sunteți cei care ridică pentru orice, tată, botul.
Nu v-au învățat părinții că-i a dracu’ lumea-n sine,
Că s-au dus regii și prinții, că ce trece nu mai vine?
Lăcrimați ca proasta-n târguri, vă zbateți ca nebunii,
Nu vedeți că-u dat în pârguri alte lanțuri, alte funii?
Doamne, cum le știți pe toate
Și eu dau din coate-n mine și mă-ntreb
De se mai poate să faci răul rău în bine.
Aah.. Aia-i bună, aia nu e bună, aia..
Ce ușor e să spui asta, ailalta nu e bună.
Vine lupu’, papă oaia și ciobanul râde-n lună.
Uite-i, Doamne, cum se ceartă și se fac de râsul țării,
Ieri se milogeau la poartă și pupau poala puterii,
Ne cereau mărinimie, ne dădeau luna și stele,
Doamne, ce fățărnicie pe aleșii țării mele.
Lăcrimează la tribuna, se lovesc în piept cu pumnul,
Zama lungă de minciună, unu-s toți și toți sunt unul.
Un amestec, o cocleală, ceva-ntre oțet și fiere,
O rugină sau o bală, o poziție: putere.
Dai într-unul, sar cu toții,
Nu mai au principii, gata,
Să ne menajăm nepoții.
Nu contează ce-a fost tata,
Banii tăi, eeeh, sunt banii noștri.
„Jos morala comunistă!”
Națiunea naște monștri.
Ce lozincă mai există?
Hmm. Grija față de natură.
Semenii duca-se dracu’,
Asta da nomenclatură.
Nu cu via, cu aracul.
Via las-o să se târască, e-nvățată cu pământul.
Nouă să ne prisosească și puterea și cuvântul.
Nouă să ne fie bine, să ne-alegem cu de toate,
Că de mâine.. Ce e mâine?
Tot ca azi, tot cine poate.
Eeh. Copiii lu’ tăticu’,
Nu vă mai jucați cu focul,
Că se supără bunicul și vă bate nenorocul,
Că bunicul ăsta știe cum și cât și când să lase,
Că tot robotind prin vie, i-a crescut via prin oase
Și e mare cât e toată vatra țării,
Cum ni-i visul. Nu-l învârte nicio roată,
Cu el nu te joci de-a prinsul
Și sunt sigur c-o să-i vină să vă-nșire așa cu acul,
Să vă spânzure-n lumină și să vă trimită dracu’,
Că nu ne-ați băgat în seamă nici ca cât
N-am existat.. Am fost așa o formă, o arătare, un abur,
Nici atât, un fel de.. un manechin fără de uniformă,
Un fel de aglomerare fără țel pe care-o manevrați cum vă convine
Dar cine sunteți voi? Din ce castel vă coborâți?
Sau dintre ce ruine veniți să ne-nvățați ce să gândim?
Și să ne spuneți: „Noi suntem frumoșii, vă botezăm, vă cununăm”
Să fim mult mai uniți decât au fost strămoșii.
Ce râie, ce mizerie, ce zoi pe ambițiile voastre trecătoare,
Ce lume rea răsare dintre noi.
Ridică, Doamne, iar spânzurătoare!
Dar pune-i pentr-un timp cu capu’-n jos,
Să vadă locul care-l părăsira,
Să-l vadă, să se știe că-i pe dos urcușul brusc pe care se suiră,
Că prea devreme s-au ajuns ajunsii
Și că mai sunt cutremure pe lume, că pot să cadă, pot să fie invinșii,
Că nu-s decât porecle, nu sunt nume.
Degeaba, să le fluturi și-un tramvai,
Că ei tot cu ochii-n sus și spre-nainte.
Se lasă ceața, domnilor.
Și noi ne-nlăcrimăm degeaba-ntre cuvinte.
Mi s-a pus de ieri un nod în gât
Și mă-neacă fumul vorbăriei
Nimeni nu mai știe cum și cât trestia șoptește muștăriei.
Curg șiroaie de minciuni pe stradă,
Nicio lacrimă de adevăr,
Rar de tot o rază ia-n răspăr întunericul ce va să cadă.
Dau pensionarii semn că mor
Și copiii fug mereu de-acasă
Și aleșii latră-n difuzor că vor face țara mai manoasă
Și deasupra bunul Dumnezeu
Sictirit de golul din cuvinte
Stinge mucul candelei de seu
Și visează c-o s-ajungă președinte.