Cu cât s-adună anii peste mine
Şi mă cuprind troieni de nostalgie
Mă-ntorc cu nesfârşită duioşie
La tot ce-mi aminteşte despre tine.
Te chem atunci şi vii cu o făclie
Aprinsă în privirile-ţi senine
Să luminezi cărarea spre mai bine
Copilului cu tâmplă argintie.
Tu eşti în lume singura fiinţă
Mai sfântă ca icoanele din ramă
Iubirea-a fost unica-ţi credinţă.
Pioasă închinare, ţie, mamă.
Sensul versurilor
Piesa este o odă adusă mamei, exprimând recunoștința și dragostea profundă. Vorbitorul se întoarce cu nostalgie la amintirile legate de mama sa, văzând-o ca pe o ființă sfântă și unică, al cărei iubire a fost credința sa călăuzitoare.