Noaptea s-a lăsat ușor,
Frigul tot mai mult se lasă,
Iar în parc dintr-un carton
Își fac doi copilași casă,
Tremurând mușcând din pâine
Visează la mama lor,
Se gândesc că poate mâine
Le-o fi și lor mai ușor.
Nu sunt frățiori de sânge,
N-au pe umărul cui plânge,
Sunt doar frați de suferință
Fără nicio trebuință,
N-au pe nimeni să le spună
Nici măcar o vorbă bună,
Doi orfani flămânzi și goi
Adunați doar de nevoi.
Merg prin ploaie și noroi
Căutând coș de gunoi
Să dea de-o coajă de pâine
Să le țină până mâine,
N-are cine-i îmbrăca
N-are cine-i mângâia,
Nu știu mama cum arată
Și sunt greu bătuți de soartă.
Nu știu ce-i așteaptă-n viață,
Nimeni nu le dă povață,
De fac bine, de fac rău
Știe numai Dumnezeu,
Părinți răi, plini de păcat
În stradă i-au aruncat,
N-au gândit că vine-o zi
Când părinții vor plăti,
Că nu-i drept ca să greșească
Și copiii să plătească.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața grea a doi copii orfani, nevoiți să supraviețuiască pe străzi, lipsiți de afecțiune și resurse. Ei sunt victimele unor părinți iresponsabili și se confruntă cu o soartă crudă, căutând alinare și speranță într-o lume nepăsătoare.