Irina Loghin – Un Tren Lung Ne Pare Viața

Un tren lung ne pare viața,
Ne trezim în el urcând
Fără să ne mai dăm seama
Unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte
Unde stăm câte-un minut,
Când am vrea să le-nțelegem
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt stații
Lungi de nu se mai sfârșesc
Și în ciuda noastră parcă
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare
Înainte doar privim,
Vrem s-ajungem cât mai iute
La vreo gară ce-o dorim.
Ne trec zile, ne trec anii,
Clipe sfinte sau dureri,
Așteptăm hrăniți de visuri
Noi momente de plăceri.
Mulți copii se urcă veseli,
Câți în lume-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară
Trist de tot și istovit.
Vine însă-o dată vremea
Când să coborâm și noi,
Ce n-am da atunci o clipă
Să ne-ntoarcem înapoi.
Că dacă privim în urmă
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veșniciei,
Am trăit, dar n-am știut!