Foaie verde și-o alună,
Când eram, neică, împreună,
Erau serile cu lună,
Erau serile cu lună,
Stelele tot străluceau
Și la dragoste-ndemnau.
Cât era noaptea de grea
Nouă nu ne ajungea.
După fragi și după mure
Prin tufișul din pădure,
Și-aveai, neică, ochișorii
Ca și roua primăverii.
Dar de când te-ai însurat
Luna s-a întunecat,
Și-acum sunt posomorâtă,
Inima mi-e amărâtă,
Tot la tine mă gândesc
Și de dor mă ofilesc.
Mă duc, neică, prin pădure,
Singură sunt, fără tine,
Prin pădurea cea tăcută
Care-acum îmi pare mută,
Murele-s prin mărăcini,
Iar noi ca niște străini.
Sensul versurilor
O femeie își amintește cu tristețe de vremurile fericite petrecute cu iubitul ei, înainte ca acesta să se căsătorească cu altcineva. Acum, ea se simte singură și părăsită, iar natura care odată le era martoră pare să-i reflecte durerea.