Frunzuliță rug de mure,
Am dor și n-am cui i-l spune,
L-aș spune crângului verde,
Dar nu e om, nu-nțelege,
L-aș spune la flori în luncă,
Dar când bate vântul uită,
Mai bine l-ar ști neicuța
Care-mi ține potecuța.
Numai el e vinovat
Că mereu m-a așteptat
Când înfloreau florile
Și-nverzeau crângurile
De-astupau cărările
Nu știa nimeni de noi
Când ne duceam în zăvoi
Să ne iubim amândoi.
Într-o zi pe la amiază
Stăteam cu măicuța-n casă
Mi-arunc ochii pe fereastră
El trecea prin poarta noastră
Și-mi făcu semn să mă duc
Că m-așteaptă iar în crâng
Și mă lăsai așteptată
Că știu că-i sunt neichii dragă.
Așteptă, cât așteptă,
Își luă calul și plecă,
Să nu faci, neică, păcat
Că și eu te-am așteptat
La locul unde-am vorbit
Am stat până-n asfințit,
Dar dragostea înșelată
Nu te uită și nu iartă.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorința unei fete și dezamăgirea ei când iubitul nu-și respectă promisiunea. Ea își exprimă durerea că nu are cui să-și spună dorul și regretă că a fost înșelată în dragoste.