Tristețea trenului ce pleacă
Noi n-am trăit-o niciodată,
Căci – călători ades cu trenul –
În clipa când plecăm din gară,
Noi stăm pe loc –
Doar trenul pleacă!..
Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Ne poartă nerăbdarea mută,
Bagajul visurilor noastre
Și setea noilor senzații,
Pe infinite paralele,
De-a lungul verzilor plantații
De mătrăgună și cucută,
Pe schela podurilor albe,
Prin noaptea negrelor tunele
Și gările cu firme-albastre!..
Doar trenul pleacă,
Trenul singur
Respiră,
Cugetă,
Vorbește,
Și-n forța aburilor cântă
Viteza roților ce crește..
Doar trenul singur se frământă,
El singur urcă
Și coboară –
Reptilă neagră ce-mprumută
Aripi de liliac ce zboară
Și glas de cobe ce-nspăimântă!..
Doar trenul singur se-nfioară
De-atâta veșnică povară.
El singur poartă mai departe
Pachetele-omenești, culcate
Ca-ntr-un muzeu de statui sparte,
Pe bănci de pluș capitonate!..
Doar trenul suferă ofensa
Sclaviei negrilor „ad-hoc”,
Ce poartă-n lectici mai departe
Pe cei născuți să stea pe loc..
El singur,
El,
Și numai trenul,
Creează-n urma lui distanța
Monotonia
Și refrenul
Din care ne-adăpăm speranța
Toți călătorii spre mai bine..
Și numai el,
Doar trenul singur,
Doar trenul știe-anume cine
Și câți din cei plecați aseară
Putea-vom mâine, -n zorii zilei,
Bagajul visurilor noastre
Să-l presărăm, din suflet iară,
Prin gările cu firme-albastre!..
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea călătoriei cu trenul ca metaforă pentru viață. Trenul poartă visele și speranțele călătorilor, în timp ce ei rămân statici, așteptând un viitor mai bun. Doar trenul cunoaște destinele celor care pleacă și se întorc.