Vara în capitală.
Au plecat bucureștenii toți la băi
Și cu vara n-au rămas în capitală
Decât morții și gardiștii..
Iar pe străzile pustii și prin odăi –
Praful ce se-ngroașă zilnic,
Și-n covoare –
Moliile cu prezența lor fatală
Și cu veșnica lor poftă de mâncare..
De urât că n-are ce să vadă
În monumentala noastră capitală,
Vara umblă toată ziua-n pielea goală
Prin apartamente-nchise.
Și pe stradă –
De la Parcul Carol la Șosea
Și de la Șosea la Cotroceni,
Însoțită de o droaie de țigani
Și de olteni,
Care vând cireși, rahat și limonadă
Și-o poftesc să cumpere și ea..
Vara însă-i fata de la țară –
Bleagă și prostuță ca o oaie –
Nu știe că-n capitală
Este și-o „Baie centrală”,
Și când simte că-i zăduf din cale-afară
Se răsfață-n Dâmbovița cât îi place,
Ca Suzana clasică, la baie..
Iar pe mal, gardiștii – cască-gură –
O mănâncă cu privirea lor șireată,
Ca bătrânii poftitori de trup de fată,
Și se-ntreabă:
Ce să-i facă?..
Să-i dea pace,
Sau s-o vâre-n beci la prefectură?..
Sensul versurilor
Piesa descrie un București toropit de căldură, părăsit de locuitori, unde vara, personificată ca o fată naivă, se plimbă nestingherită. Versurile surprind un amestec de melancolie, critica socială și observații asupra vieții urbane.