ȘTANȚELE DURERII.
Să nu-mi spui că-ntristarea îmi tremură pe pleoape,
Și gura-mi de durere zâmbește-mbătrânită,
Ci lasă desnădejdea să crească liniștită,
Ca nuferii-n podoabă pe-nverzite ape.
Nu-mi amăgi tăcerea și nu veni să-mi tulburi
Singurătatea. Lasă-mi să-mi plângă amintirea,
Cutreerând alături, deapururi ca iubirea,
Trecutul greu de vrajă, pe-ndepărtate drumuri.
Că poate pe-nserate am să tresar, deodată,
Și-o clipă veselia în ochii mei va arde,
Gândindu-mă că-n zarea, trecutului, departe,
Eu patima-nvoaltă, am răsfirat-o toată.
Și poate-atunci, în șoaptă de adâncă-nduioșare,
O să-ți destram povestea durerii ce-nflorește,
Înaltă și trufașă cum purerea, sporește
Și nu cerșește vremii netrebnica, uitare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o durere profundă și o tristețe adâncă, preferând singurătatea și amintirea trecutului în locul alinării superficiale. Vorbitorul își acceptă suferința ca parte integrantă a existenței sale, refuzând uitarea și căutând o formă de catharsis în rememorarea patimilor trecute.