Floricea de sălcioară,
Parcă ieri plecai la școală
Cu basmaua roșioară
Și trăistuța-n subțioară,
Ori flaneaua era mare,
Ori eu mititică tare,
Doamne, ce mai timpuri grele,
Zău, că nu mi-e dor de ele!.
Când plângeam de supărare
Mă-mpăca doar maica-mare,
Că ea-mi făcea păpușele
De-mi treceam ziua cu ele,
Le spun la nepoții mei
Să țină minte și ei,
Doamne, ce greu am trăit
Niciodată n-am să uit!.
Doar la zi de sărbătoare
Îmi lua mama, frățioare,
O rochiță-nflorată
Și-o vestă-n cârlig lucrată,
Iminei cu panglicele
Pe pofta inimii mele,
Dar n-am să uit niciodată
Vorba mamii-nlăcrimată.
– N-are mama, că ți-ar da
Rochiță de catifea!
Cât era ziua de supărată
Ne făcea o turtă-n vatră
Și-o-mpărțea la trei copii,
Numai mamă să nu fi,
Nu pot să-mi țin lacrima
Că-i vorba de mama mea!
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice din copilărie, cu accent pe greutățile îndurate și dragostea maternă. Vorbește despre simplitatea acelor vremuri și importanța familiei, lăsând o urmă adâncă în sufletul celui care își amintește.