Ion Creanga – Soacra

Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de virtute, dar slabi de minte.
O răzășie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite și multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse și parale albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri și tremura după ban.
Pentru a nu răzleți feciorii de pe lângă sine, mai dura încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stânga celei bătrânești. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ține feciorii și viitoarele nurori pe lângă sine – în casa bătrânească – și a nu orândui nimic pentru împărțeală până aproape de moartea sa. Așa făcu; și-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: „Voiu privigheia nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni și nu le-oiu lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea – fie-i țărâna ușoară! – așa a făcut cu mine. Și bărbatu-meu – Dumnezeu să mi-l ierte! – nu s-a putut plânge că l-am înșelat, sau i-am risipit casa;.. deși câteodată erau bănuielile.. și mă probozea.. dar acum s-au trecut toate!”
Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și câștigau mulți bani. Celui mai mare îi veni vremea de însurat, și baba, simțind asta, umbla vâlvătăj să-i găsească mireasă; și în cinci-șese sate, abia-abia putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă și uscățivă, însă robace și supusă. Feciorul nu ieși din hotărârea maică-sa, nunta se făcu, și baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care înseamnă că soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cârtească de toate cele.
După ce s-a sfârșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor, iar nora rămase cu soacra. Chiar în acea zi, către seară, baba începu să puie la cale viața nurori-sa.
Pentru baba, sita nouă nu mai avea loc în cuiu. „De ce mi-am făcut clește? ca să nu mă ard”, zicea ea. Apoi se suie iute în pod și coboară de acolo un știubeiu cu pene rămase tocmai de la răposata soacră-sa, niște chițe de cânepă și vreo două dimerlii de păsat.
– Iată ce am gândit eu, noro, că poți lucra nopțile. Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în obloroc sub pat, iar furca după horn. Când te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălaiu; și când a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc, de cele afumate, din pod, și, Doamne, bine vom mânca! Acum deodată, până te-i mai odihni, ie furca în brâu, și până mâni dimineața să gătești fuioarele aceste de tors, penele de strujit și mălaiul de pisat. Eu mă las puțin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. Dar tu să știi că eu dorm iepurește; și, pe lângă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede purure deschis și cu care văd, și noaptea și ziua, tot ce se face prin casă. Ai înțeles ce ți-am spus?
– Da, mamucă. Numai ceva de mâncare..
– De mâncare? O ceapă, un usturoiu s-o bucată de mămăligă rece din poliță sunt destul pentru o nevastă tânără ca tine.. Lapte, brânză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în târg ca să facem ceva parale; căci casa s-a mai îngreuiat cu un mâncău și eu nu vreau să-mi pierd comandul.
Apoi, când insera, baba se culcă pe pat, cu fața la parete, ca să n-o supere lumina de la opaiț, mai dând a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze; dar somnul o cuprinse îndată, și habar n-avea de ce face nora-sa. Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina nora migăia prin casă; acuș la strujit pene, acuș îmbla la tort, acuș pisa mălaiul și-l vântura de buc. Și dacă Enachi se punea pe gene-i, ea îndată lua apă rece și-și spăla fața, ca nu cumva s-o vadă neadormită soacra și să-i bănuiască. Așa se munci biata nora până după miezul nopții; dar, despre ziuă, somnul o doborî, și adormi și ea între pene, caiere, fusele cu tort și bucul de mălaiu. Baba, care se culcase odată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap și începu a trânti s-a plesni prin casă, încât biata nora, care de-abia ațipise, de voie, de nevoie, trebui să se scoale, să sărute mâna soacrei și să-i arate ce-a lucrat. Încet-încet, nora s-a dat la brazdă, și baba era mulțumită cu alegerea ce-a făcut. Peste câteva zile, cărăușii sosesc, și tânăra nevastă, văzându-și bărbățelul, mai uită din cele necazuri!
Nu trece mult, și baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ie un suflet de noră întocmai după chipul și asemănarea celei dintâi, cu deosebire numai că aceasta era mai în vârstă și ceva încrucișată, dar foc de harnică.
După nuntă, feciorii se duc iarăși în cărăușie și nurorile rămân iar cu soacra acasă. După obiceiu, ea le dă de lucru cu măsură și, cum înserează, se culcă, spuind nurorilor să fie harnice și dându-le de grijă ca nu cumva să adoarmă, că le vede ochiul cel neadormit.
Nora cea mai mare tălmaci apoi celeilalte despre ochiul soacra-sa cel atoatevăzător, și așa, una pe alta se îndemnau la treabă, și lucrul ieșea gârlă din mâinile lor. Iară soacra huzurea de bine.
Dar binele, câteodată, așteaptă și rău. Nu trece tocmai mult, și vine vremea de însurat și feciorului celui mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori.. de aceea și chiti-se una de mai înainte. Dar nu-i totdeauna cum se chitește, ce-i și cum se nimerește. Într-o bună dimineață, feciorul mamei îi și aduce o noră pe cuptor. Baba se scărpină de cap, da la deal, da la vale, dar n-are ce face, și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună!
După nuntă, bărbații din nou se duc în treaba lor și nurorile rămân iar cu soacra acasă. Baba iarăși le dă de lucru cu măsură și, cum vine sara, se culcă după obiceiu. Cele două nurori, văzând pe cea mai tânără codindu-se la treabă, îi zic:
– Da’ nu te tot codi, că mamuca ne vede.
– Cum? Eu o văd că doarme. Ce fel de treabă e aceasta? noi să lucrăm, și ea să doarmă?
– Nu căuta că horăiește, zise cea mijlocie, mamuca are la ceafă un ochiu neadormit, cu care vede tot ce facem, s-apoi tu nu știi ceine-i mamuca, n-ai mâncat niciodată moarea ei.
– La ceafă?.. vede toate? n-am mâncat moarea ei? Bine că mi-am adus aminte.. Dar ce mâncăm noi, fetelor hai?
– Ia, răbdări prăjite, dragă cumnatică.. Iar dacă ești flămândă, ie și tu o bucată de mămăligă din colțar și cu niște ceapă și mănâncă.
– Ceapă cu mămăligă? d-apoi neam de neamul meu n-a mâncat așa bucate! Da’ slănină nu-i în pod? unt nu-i? ouă nu sunt?
– Ba sunt de toate, ziseră cele două, dar sunt a mamucăi.
– Eu cred că tot ce-i a mamucăi e s-al nostru, și ce-i al nostru e s-al ei. Fetelor hai! s-a trecut de șagă. Voi lucrați, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării; știi, cole, ceva mai omenește; s-acuș vă chem și pe voi.
– Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ziseră cele două. Vrei să ne-aprindem paie în cap? să ne zvârle baba pe drum?
– Las’ dacă v-a dure capul! Când v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate.
– Apoi dar.. da!.. fă cum știi; numai să nu ne bagi și pe noi în belea.
– Hai, fetelor, tăceți, gura vă meargă; că nu-i bună pacea, și me-e dragă galceava. Și iese cântând:.
Vai, săracu omul prost,
Bun odor la cas-a fost!.
Nu trece nici un ceas la mijloc, ș-un cuptor de plăcinte, câțiva pui pârpăliți în frigare și prăjiți în unt, o strachinăoaie de brânză cu smântână și mămăliguță erau gata. Apoi iute cheamă și pe celelalte două în bordei, și se pun la masă cu toatele.
– Hai, fetelor, mâncați bine și pe Domnul lăudați, că eu mă rapăd în cramă s-aduc și un cofael de vin, ca să meargă plăcintele aceste mai bine pe gât.
După ce-au mâncat s-au băut bine, le-au venit a cânta, ca rusului din gura garliciului:.
Soacră, soacră, poamă acră,
De te-ai coace cât te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toată toamna
Ești mai acră decât coarna;
De te-ai coace-un an s-o vară,
Tot ești acră și amară;
Ieși afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Șezi în unghiu ca un jungiu.
S-au mâncat, s-au băut, s-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.
Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. Iese afară sparietă, da încolo, a pe dincolo, și când intră în bordei, ce să vadă? bietele nurori jăleau pe soacra-sa..
Pene împrăștiete pe jos, fărâmituri, blide aruncate în toate părțile, cofaelul de vin răsturnat, ticăloșie mare!..
– Da’ ce-i acolo? strigă baba înspăimântată.
Nurorile atunci sar arse în picioare; și cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, și lasă capul în jos de rușine. Iar cea cu pricina răspunde:
– Da’ bine, mamucă, nu știi c-au venit tătuca și cu mamuca, și le-am făcut de mâncare, și le-am scos un cofael de vin, și de aeea ne-am chefăluit și noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.
– Și m-au văzut cuscrii cum dormeam?
– D-apoi cum să nu te vază, mamucă?!
– S-apoi de ce nu m-ați sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!
– D-apoi da, mamucă, fetele aceste au spus că d-ta vezi tot; și de aceea am gândit că ești mânioasă pe tătuca și pe mamuca, de nu te scoli. Și ei erau așa de mâhniți, de mai nu le-a ticnit mâncarea.
Și de atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. Când își aducea ea aminte de puicele cele nădolence și boghete, de vinișorul din cramă, de risipa ce s-a făcut cu munca ei, și c-au văzut-o cuscrii dormind așa lăfăiată, cum era, crăpa de ciudă și rodea-n nurori, cum roade cariul în lemn.
Se lehametisisera până și cele două de gura cea rea a babei; și cea mai tânără găsi acum prilej să-i facă pe obraz și să orânduiască totodată și moștenirea babei printr-o diată nemaipomenită până atunci, și iată cum:
– Cumnatelor, zise ea într-o zi, când se aflau singure în vie. Nu putem trăi în casa aceasta de n-om face toate chipurile să scăpăm de harca de babă.
– Ei, cum?
– Să faceți cum v-oiu învăța eu, și habar să n-aveți.
– Ce să facem? întrebă cea mai mare.
– Ia, să dăm busta în casă la babă, și tu s-o iei de cânepa dracului și s-o trăsnești cu capul de păretele cel despre răsărit, cât îi pute; tot așa să faci și tu cu capul babei, de păretele cel despre apus, s-apoi ce i-oiu mai face și eu, veți vedea voi.
– D-apoi când or veni ai noștri? – Atunci, voi să vă faceți moarte-n popusoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. Oiu vorbi eu și cu dânșii, și las’ dacă va fi ceva!..
Se înduplecară și cele două, intrară cu toatele în casă, luară pe babă de păr s-o izbiră cu capul de pereți până i-l dogiră. Apoi cea mai tânără, fiind mai șugubată decât cele două, trântește baba în mijlocul căsai s-o frământă cu picioarele, s-o ghigosește ca pe dânsa; apoi îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi, așa că limba îndată se umflă, și biata soacră nu mai putu zice nici cârc! și, slabă și stâlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. Apoi nurorile, după sfătuirea celei cu pricina, așezară baba într-un așternut curat, ca să-și mai aducă aminte de când era mireasă; și după aceasta începură a scoate din lada babei valuri de pânză, a-și da ghiont una alteia și a vorbi despre stârlici, toiag, năsălie, poduri, paraua din mâna mortului, despre găinile ori oaia de dat peste groapă, despre strigoi și câte alte năzdrăvănii înfiorătoare, încât numai aceste erau de ajuns, ba și de întrecut, s-o vare în groapă pe biata babă.
Iaca fericirea visată de mai înainte cum s-a împlinit!
Pe când se petreceau aceste, iaca s-aud scârțiind niște care: bărbații veneau. Nevestele lor le ies întru întâmpinare și, după sfătuirea celei mai tinere, de la poartă s-aruncă în gâtul bărbaților și încep a-i lua cu vorba și a-i dezmerda care de care mai măgulitor.
– Da’ ce face mamuca? întrebăra cu toții deodată când dejugau boii.
– Mamuca, le lua cea mai tânără vorba din gură, mamuca nu face bine ce face; are de gând să ne lase sănătate, sărmana.
– Cum? ziseră bărbații înspăimântați, scăpând resteiele din mână.
– Cum? Ia, sunt vreo cinci-șese zile de când a fost să ducă viteii la suhat, și un vânt rău pesemne a dat peste dânsa, sărmana!.. ielele i-au luat gura și picioarele.
Fiii se raped atunci cu toții în casă la patul mane-sa; dar biata babă era umflată cât o bute și nici putea blesti măcar din gură; simțirea însă nu și-o pierduse de tot. Și, văzându-i, își mișcă puțin mâna și arată la nora cea mare și la păretele despre răsărit; apoi arată pe cea mijlocie și păretele despre apus; pe urmă pe cea mai tânără și jos în mijlocul casei; după aceea de-abia putut aduce puțin mâna spre gură și îndată căzu într-un leșin grozav.
Toți plângeau și nu se puteau dumiri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tânără zise, prefăcându-se că plânge și ea:
– Da’ nu înțelegeți ce vrea mamuca?
– Nu, ziseră ei.
– Biata mamucă lasă cu limba de moarte: ca fratele cel mare să ieie locul și casa cea despre răsărit; cel mijlociu cea despre apus; iară noi, ca mezini ce suntem, să rămânem aici, în casa bătrânească.
– Ca bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. Atunci ceilalți nemaiavând încotro șovăi, diata rămase bună făcută.
Baba muri chiar în acea zi, și nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste două zile, o îngropară cu cinste mare, și toate femeile din sat și de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori și ziceau: „Ferice de dânsa c-a murit, că știu că are cine-o boci!”