Pe un drum de fier sau piatră, ajung la părinţi la poartă.
Să-şi vadă acas’ feciorul ca să le potolesc dorul.
Dorul lor şi-al meu de-o samă, pentru tată, pentru mamă.
Fericit mai sunt pe lume, cât îi pot striga pe nume, dorule.
Mama cu vorba duioasă m-a-nvăţat doina frumoasă,
Mă culca în rugăciune, ca să am noroc în lume.
Iar cei şapte ani de-acasă, de calc strâmb ei nu mă lasă,
Că mi i-a pus în desagă, buna mea măicuţă dragă, dorule.
Alb e tata-n jurul frunţii ca vara pe creasta munţii.
Nu-l întreb de ce albeşte, dar văd că îmbătrâneşte.
Îmi spun toţi şi-mi pare bine, că semăn tată cu tine.
De te-am supărat vreodată, ştiu că inima ta iartă, dorule.
Pentru noi părinţii sunt, de când venim pe pământ, măi.
Două flăcări care ard pentru copii ne-ncetat, măi.
Pentru părinţi niciodată, dragostea un preţ nu poartă.
Azi te rog, ceresc părinte, dă-le zile liniştite, dorule.
Doamne, mulţumesc le spun că pe-al vieţii mele drum, măi, m-au călăuzit mereu când mi-a fost uşor sau greu, dorule…!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul de părinți și recunoștința față de aceștia pentru dragostea și grija necondiționată. Vorbitorul își amintește de copilărie și de valorile primite, rugându-se pentru sănătatea și liniștea părinților.