Sunt mii de suflete ca sunete, se pierd mereu în ecouri
Sau stau în bătaia vântului ca reclamele pe panouri
Sute de inimi sortite să facă saltul cad în goluri
Lustruind onoarea cu șervețe, nu cu șerviete onoruri
Ciudat privești când primești vești în zațuri din cești
Amintindu-ți de vremea când ascultai casete cu povești
Atunci când încă mergeam în tramvaie ruginite
Și desenam zâmbete cu degetu’ pe geamuri aburite
Asta e un autoportret, chiar dacă nu pare
Scriu cu cortexul în visare când alții scriu cu dex-ul pe picioare
Dar nu vreau să mă îndrept ca toți spre acel pot mare
Căci port soare în suflet când afară e frig tare
Risipești ani din viață ca să cerșești clipe când mori
Săpând adânc după comori ce se ascund de tine în nori
Înveți mereu să cunoști științe bine când cunoștințe fine
Ți-arată că și pe drum drept șarpele merge în serpentine
În seri de vineri rupt cutremurător ca Vezuviu
Pentru că sunt un pârâu modest cu maluri de fluviu
Afara e ger cu o lumânare, o ardem gen iglu în cenaclu
Genial de zici că am tratat cu tact cu necuratu’
Convins luptător, voiajor în această scenă morbidă
O mare sortită să fie iubită într-o zi de vară toridă
Exorcizări zgomotoase într-un exod de zori în case
Pe geamuri perdele trase, lacrimi de foc pe gene arse
Și acum te privesc cum pleci, ca te privesc c-o crezi
Că te-ai rătăcit în acest labirint de drumuri și poteci
N-aștept să mă înțelegi când pierd timpul căutând obstacole
Și nu mă mai miră că în marea masă se crede încă în miracole
Din inimi împietrite o să zidim biserici
Când te ridici să predici printre hoți, tarfe și clerici
Și-o să mă cert cu voi până o să trăim fără clauze
Căci din contradicția palmelor se nasc aplauze
Sensul versurilor
Piesa este o reflecție asupra condiției umane, a pierderii inocenței și a luptei pentru a găsi sens într-o lume adesea dezamăgitoare. Vorbește despre căutarea individuală, despre contrastele dintre idealuri și realitate, și despre speranța care se naște din confruntarea cu obstacolele.