Ne zice: „Asta să mâncați, maică, gata mămăliga”,
Doi copii și o bătrână pe bobocica.
În obraji roșie când o ungeam la osie,
Dar noi plecam, ne așteptau verii din ambrozie.
Orhideea neagră, puțini pot să ne înțeleagă.
Ce pești nenorociți, crescuți pe stradă.
Nopți de doliu pentru cea mai frumoasă brigadă,
Acum mă doare inima că nu mai e întreagă.
Rătăciți prin diferite cartiere-n multe țări,
Uneori ne mai vedem doar prin gări.
Ce-am fi putut să fim n-o să știm niciodată,
Noi nu credeam că destinul o să ne despartă.
Știi, povestea ne face mari, uităm 20 ani,
De parcă tot ce ne doream erau doar bani,
Și nu-i așa?
Ziceam că nu o să ne facă exact ca pe-aia mai mari ce au uitat de Balta Albă.
Înapoi acasă, e prea târziu,
Lumea-i nepăsătoare, acum e prea pustiu,
Facem bisericuțe și la înmormântări,
Că fiecare vine după alte șapte cărări.
Înainte ne distram la băutură,
Acum dacă stăm să bem, fiecare scuipă ură,
În goana proastă după o viață mai bună,
Cred că ați uitat că noi pășteam țigări pe aceeași bordură.
Mai cade unu și se bucură toți,
Zici că-s roboți,
Parcă-i aud cum ne înjură de morți,
De parcă n-ar fi tot ai noștri,
Te faci că n-o știi,
Dar uite cum ne-am separat ca proștii.
Fiecare crede că ceilalți o ard aiurea,
Și fiecare scoate prin cuvinte doar securea,
Nu-i nici o mână întinsă acum, decât să ceară,
Dar nu să te ridice când n-ai nici o para chioară.
Ne scoatem în continuu ochi, ne săpăm gropi,
Ne bucurăm acum că suntem pentru străini robi,
N-ai cu cine să mai împarți un necaz,
Că la probleme acum lumea se tirează acas’.
Când ești sus, sunt toți,
Când ești jos, sunt morți,
Când n-ai nimic, prost,
Când ai ceva, hoți,
Când vrei ceva, pleci,
Când nu ai, te întorci,
Calcă pe cadavre, scapă dacă poți! [x2]
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre pierderea inocenței și a legăturilor strânse din trecut, despre cum viața și goana după mai bine îi despart pe oameni și lasă în urmă un sentiment de dezamăgire și singurătate. Amintirile frumoase contrastează cu realitatea prezentă, marcată de ură și nepăsare.