Întotdeauna problema mea va fi și-aceluilalt
Eu n-am cum să mă-nalț când cad și văd mizerii-n lanț
Încerc să-ți înțeleg problema și ce nu-ți convine
Dacă judeci pe cineva, te judeci numai pe tine.
De câte ori tre’ să fiu ridicol, în fața unor persoane
Ce habar n-au ce-nseamnă arta, dar se tem de ploaie
Conceptul de ploaie, în ceață se conservă
Căci prostia-n lumea noastră la deștepți se observă
Mai ia o servă, păcat că n-ai un gram de minte
Alergi să mă lovești, dar te împiedici în cuvinte
Și suntem ținte, inventați să nu avem
Ține capul sus cu beat-ul ăsta intru-n etern
Dar pasagere efemer, dubii nu mai am
Prima insultă ar fi că ești cu mult mai prost decât credeam
Ai mult tupeu, poate te vezi vreun Dumnezeu
Și-ți faci veacul’, însă nu dai tu de dracu’
Îmi cer iertare, dacă nu-nțelegi din nou
Îmi cer iertare, că mă golesc ca un stilou
Nu-mi cer iertare câtorva, ce știu numai ei
Dac-aveți capu’ ăla mare nu-i și plin de idei.
Sensul versurilor
Piesa abordează ipocrizia și superficialitatea societății, unde oamenii se tem de lucruri pe care nu le înțeleg. Artistul își exprimă frustrarea față de această realitate, dar își păstrează determinarea de a merge mai departe.