Nu știu, zau, ce mi-a făcut,
De-așa cu drag mi-a căzut!
Ori din urmă mi-a luat,
Ori din păr mi-a retezat!
Ori poate mi-a descântat,
Ca țărâna de sub pat,
Cu nuiele de la gard,
Ca să nu mai aflu leac!
Caut leac și nu găsesc,
Mi-e să nu mă prăpădesc!
Ziua n-am odihnă-n casă,
Noaptea dorul nu mă lasă,
Ies afară, mă rog la lună,
Să-i facă o cale bună
Cu lumină mergătoare,
Și cu aripi zburătoare,
Peste deal, peste coline,
Să-l aducă pan’ la mine!
Să-i pun mâna căpătâi,
Ochisorii să-i mângâi!
Și voi, stelelor, surori,
Căutați-l până-n zori!
De la gura vântului,
La poarta pământului.
Peste valuri lunecați,
Către mine să-l purtați!
Prin pădure fără șine
Și prin sat fără rușine.
Să-l văd la masa mea stând,
La pahare închinând!
Cu gurița lui râzând,
M-aș ține eu pe pământ!
Far’ de el, pe unde-oi merge
Ochii mei nu s-or mai șterge!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al unei femei după persoana iubită, posibil plecată sau pierdută. Ea caută disperată o modalitate de a-l aduce înapoi, implorând natura și elementele să o ajute în căutarea ei.