Frunză verde trei smicele,
Ioană din Ionele
Cu părul făcut inele,
Cu gâtul plin de mărgele,
Cu șortul cu bagadele
Pe pofta inimii mele.
Dă-i și neichii floricele
Din colțul grădinii tele,
Să-mi mai potolesc dorul
Că mi-ai secat sufletul,
Dorul din sufletul meu
E ca pământul de greu.
Ionico, Ionea,
De te-aș prinde undeva
Nu ți-aș face nimica,
Ți-aș lua ochii și limba
Și le-aș pune-ntre icoane
Și m-aș ruga: Doamne, Doamne.
Mai dă-mi zile să trăiesc
Ochii Ioanei să-i iubesc,
Ionica de pe matcă
Are ochii de șerpoaică
Când se uită te săgeată
Te face stană de piatră,
Câte flori sunt pe câmpie
Toate-s la Ioana pe ie,
Câte flori pe Teleorman
La Ioana pe tulpan.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al naratorului pentru Ioana, descriind-o cu elemente din natură și tradiții populare. Sentimentele sunt intense, oscilând între admirație și o formă de obsesie.