Bobocei și flori mărunte,
De-ar fi omul cât un munte
Soarta nu-l caută-n frunte,
De-i tânăr ori bătrân,
De-i rău ori de-i bun,
Soarta își vede de drum,
Soartă nemiloasă,
Soartă păcătoasă,
Mi-ai lăsat pustiu-n casă.
Mi-ai luat toată mângâierea,
Și nădejdea, și puterea,
Mi-ai lăsat în schimb durerea,
Să văd casa pustiită,
Grădinița pârjolită
Și strânsura risipită,
Soartă nemiloasă,
Ai trântit și poarta
Mi-ai luat pe mama și tata.
N-am durerea cui s-o spui
Că-s copilul nimănui
Ca și puiul cucului,
Am copiii mărunței,
Lasă-mă, soartă, cu ei,
Ca să-i văd mai măricei,
Rânduiți cu dor
La casele lor
În rândul oamenilor.
Când o fi și-o fi să mor
O să plec de-aici cu dor
Cum pleacă luna prin nori,
N-o să-mi pară-așa de rău,
Rămâne băiatul meu,
Rămâne băiatul meu,
Fir de viorea,
Las fetița mea
Să mai cânte dragostea,
Soartă să-i iubești
Și să-i ocrotești
Și de rele să-i ferești.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă a unei persoane care a pierdut pe cei dragi și se simte singură. Ea imploră soarta să-i lase copiii și să-i protejeze.