Măicuță cu vorba dulce
De ce tot ieși la răscruce
Către asfințit de soare
Măsori din ochi drumul mare,
Nu vorbești cu nimenea,
Ce necaz te-o apăsa,
Pietrele și pământul
Îți știu, maică, sufletul!
Ies la răscruce, măicuță,
C-am un băiat și-o fetiță,
Fetița-n lume-a plecat
De ea nimic am aflat
Și străinii-s oameni răi
Nu vindeci rana cu ei,
Mi-or îndemna-o la rele,
N-am cum s-o apăr de ele.
Mă sculai în zori de zi
Casa alb-o văruii
Și fântâna o sleii,
Aștept pe-ai mei doi copii,
Primenii odaia mare,
Făcui în țest azimioare,
Pusei măsuța rotată
Unde-au crescut ei odată,
Ce-am agonisit le-oi da
Și-apoi Dumnezeu ce-o vrea.
Sensul versurilor
O mamă își așteaptă cu dor copiii plecați de acasă, fiind îngrijorată de soarta fetei plecate în lume. Ea se pregătește pentru reîntoarcerea lor, dar este copleșită de tristețe și incertitudine.