Libelullah – Abia Aștept

Abia aștept să-ți spun ce-am făcut în timp,
că n-am vorbit de mult și mă apasă un gând,
nu ne-am văzut de când, că am și uitat,
dar nu de tine, te simt veșnic adânc.
În sufletul meu, ce-a rămas din el, nu prea multe, da’ m-ajuți să-l reconstruiesc
și-ți mulțumesc, c-ai rămas cu mine când nu era nimeni.
Tot ce văd acum nu e suficient să acopăr golul cel mare ce mi l-ai lăsat,
atunci când ai plecat am rămas spart, că nu m-așteptam, dar era previzibil
și-i incredibil că nu am văzut, când totul a fost așa de trecut
și peste toate-am trecut, mai puțin peste tine.
Să mă duc la stânga, să mă duc la dreapta, nu știu pe unde-mi mai este calea,
nu știu unde ajung, nici unde mă duc, dar nu pot sta pe loc c-așa mă sufoc.
Mă duc în față, mă duc în spate, acum nici nu-mi mai găsesc sensul,
dar poate că stresul ce-l simt acum are și el un sens pe acest drum.
Mă-ntreb ce-aștept și de ce aștept, gândul ăsta mi se pare că-i ciumeg
și unde plec, cred că-mi găsesc drumul, în sfârșit nu mă mai port ca nebunul
și n-o să ajung definitiv unul, c-am ceva ce mă ține treaz și lucid,
iar la sfârșit sper să fie cu adevărat finalul pe care mi l-am dorit.
Ce pot să spun e că sper să nu vorbesc aiurea acuma cum fac de obicei
sau nu fac, că nu-mi dau seama ce vorbesc decât prea târziu
și lucrez la asta, da’ nu mereu ‘mi-iese
‘mi-ies cuvintele pe gură și nu pot să le controlez și cândva
sper să pot să reușesc să gândesc înainte să vorbesc.
Acoperit în fum acum e ZoNa-bUm, o să spună și el ceva foarte curând,
dar după ce termin, nu mai am multe, la fel și-opțiunile că pleacă nebunele
departe, în țările calde, la fel ca și păsările astea apatice.
Nu am să mă mai obosesc prea mult, că deja se simte de zici că-i taifun,
hei, mă mai recunoști acum oare? Sau ai lăsat totu’, ai dat în uitare?
Ce ți se pare? Spune-mi ce-i greșit, rezolvăm cumva că te-ajut necontenit,
de ce mă împingi? Nu mă da la o parte, nu strica ce-am clădit într-un an jumate,
de ce mă împingi? Nu mă da la o parte, nu strica ce-am clădit într-un an jumate…