Libelullah – Omul Cel Rău

Strofa 1:
Nici măcar nu știi ce-ți dorești cu-adevărat de la viață,
de când erai mic copil ți s-a spus „pune mâna-nvață”.
Erai mult prea mic să înțelegi ce zic adulții,
când te uitai la ei simțeai că priveai munții.
Ai început să crești, învățai cum merge lumea,
părinții mereu plecau la muncă lunea.
Credeai că te-abandonau, da’ seara mereu se-ntorceau,
aveai impresia că cu mintea ta se jucau.
Te-ai îndepărtat de prieteni și de tot,
deja erai clișeul clasic, sentimente de robot.
Și asta nu e tot, fix când ai ajuns la pubertate,
ți s-a dat mintea peste cap, voiai să te omori, drace.
Noroc că cineva te-a simțit și instant a venit,
și ți-a dat peste mână când la gât aveai un cuțit.
Nici nu ai idee cât de mult i-am mulțumit,
pentru existența sa și fapta de altruism.
Strofa 2:
Invidia e cel mai puternic compliment,
și-n același timp un indicator de succes.
Niciodată n-ai ciudă pe unu’ de sub tine,
dar pe ceilalți de deasupra vrei să-i aduci la deces.
Emoții în exces, așa te-aș descrie-n 3 cuvinte,
la cât de-al dracu’ ești, fuge-al bisericii părinte.
Ba, copile, tu n-ai minte? Ce dracu’ faci?
Repeți aceleași greșeli din ziua în care te naști.
Nu-ți mai bați capul când poți să-i bați direct pe ei,
îi arzi ca pe țigări, douăzeci pe zi.
Și când nu mai poți, de fapt, poți puțin mult mai mult,
te joci cu sufletele lor direct barbut.
Un eșec de om, doar cât ai vrea să fii tare?
vine unu’ zici că-i crivățu’, te dă jos din picioare.
Degeaba ai niște lucruri la care nici nu visai,
ai spus prea multe lucruri pe care nu le gândeai.
Strofa 3:
Regreți atâtea decizii ce nu le-ai făcut cu capu’,
rezolvarea lor e să te-mpuști să te duci dracu’.
Nici dracu’ nu te mai vrea, ai ajuns atât de piază rea,
ai pierdut cel mai de preț lucru: încrederea.
Acum e-n van, n-are rost să lamentezi,
comportamentul n-ai putut să ți-l temperezi.
Și acum plătești, da’ de unde? Buzunaru-i gol,
pe întreg Pământul ăsta tu nu mai ai niciun rol.
Și te simți nasol, încet începi să gândești,
și te îngrozești când realizezi,
păcatele tale și greutatea lor,
spectrul tău de culoare a devenit incolor.
Ai un gust fad în gură, asta da premieră,
e de la remușcări și nu de la droguri.
Ești conștient că ești omul cel rău,
și te întrebi de când dracu’ ai greșit drumul.
Strofa 4:
Forța de viață ți se scurge ca printr-o pipetă,
ești gata să îți bagi toți banii la ruletă,
și creierii tot acolo da-n moda rusească,
„lasă-l, mă, în pace, nu-i pasă ce-o să pățească”.
Vocile nu-ți dau pace, măcar nu mai ești singur,
toate evenimentele se repetă ca-ntr-un ciclu.
Viața ta nu-i decât un imens cerc vicios,
ar fi mai util dac-ai șterge cu ea pe jos.
Timpul e abstract și-l poți asemăna cu multe,
o stradă cu sens unic, o săgeată doar înainte.
Lumea vine, se uită, judecă, pleacă mai departe,
la final nimic special de notat în vreo carte.
Inima-ți e de zece ori mai rece ca gheața,
felu’ cum te-ai purtat ți-a-ndepărtat fiecare frate.
Pare rău să dau veștile proaste, ți-ai irosit viața,
la final nimic special de notat în vreo carte.