Te voi mângâia când zorii în fereastra-mi vor doini.
Tu, îmi vorbești mereu, în suflet, iubitul meu cu ochii triști
Mă chemi în gândul tău, în noapte, deși alăturea îmi ești.
Eu nu te-aud de-atâta vreme, dar simt cuvintele rostite
Ce inima-ți vorbește-n șoaptă, prin genele abia trezite.
Tu, trupu-mi ții tot strâns la piept și gura mi-o săruți ușor
Îmi spui că mă iubești nespus, deși mă ai, îți este dor.
Eu nu te simt că mă atingi, dar mâna ta o văd cum curge
Îmi lasă urmele adânci, în mângâierile profunde.
Tu mă răsfeți prin vorbe dulci, ce ochii tăi le spun tăcut
Zâmbești, pierdut în clipe lungi, același zâmbet de demult.
Tu nu slăbești strânsoarea-n care, tu m-ai cuprins cu dragostea
Nici eu nu vreau să mă s*****, fiind în veci, iubirea ta.
N-am să alung fiorul care, pe noi doi ne închină,
Cât de mare-ar fi furtună, tu vei fi lumina mea.
Chiar de nu îmi ești aproape, să-mi șoptești iubirea toată
Tu vei fi în visul meu, să-mi vorbești în orice noapte.
Și de-ar plânge înserarea, când eu ochii nu-ți zăresc,
Nu va trece o secundă să nu-ți spun cât te iubesc.
Te voi mângâia când zorii, în fereastră-mi vor doini
Și eu dragule pe tine, tot la fel te voi iubi.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și iubirea necondiționată față de persoana iubită, chiar și în absența fizică. Vorbitoarea promite să-și exprime afecțiunea etern, indiferent de distanță sau dificultăți.