Asta sunt, aici am crescut
Aici pot rămâne copilul din trecut
Când n-ai pe nimeni și ești al nimănui
Inima îți rămâne în fața blocului.
În fața blocului cu-o pungă de semințe
Capul girofar după pizde
N-am uitat de unde am plecat
Și dacă aș uita n-aș fi complet cu adevărat.
Pot să beau cu buzunarul gol
Și dacă nu e gheață dau o fugă pan’ la pol
Nu-mi schimbă lumea mea [x2].
Viața de cartier, ce ironie căci cine știe știe
Ce-i o copilărie trăită în sărăcie fără să știe
De ce-mi pasă mie, nimeni, de ce-ți pasă ție
Și parcă n-am văzut nici gloanțe, nici pistoale
Poate doar sticle goale, bătăi brutale
Da’ atunci nimeni nu-i spunea așa
Era atât de simplu frate: ți se-ntâmpla
Dar tre’ să ne căcăm pe noi și s-o dăm altfel
Nu cred că dac-o ard în cartier mă face gangster
20 de ani în același bloc, același loc la care o să mă-ntorc
Și am și eu tovarăși morți sau prin pușcării
sau care nu și-au mai văzut proprii lor copii
Dar cred că amintirile astea aparțin oricui
De asta mai am tovarăși în fața blocului.
Pot să beau cu buzunarul gol
Și dacă nu e gheață dau o fugă pan’ la pol
Nu-mi schimbă lumea mea [x2]
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra amintirilor din copilărie petrecute în cartier, în fața blocului. Vorbește despre viața simplă, dar marcată de lipsuri și despre legăturile puternice formate în ciuda greutăților.