La logodna visului cu luna,
când sub pleoape candele se-aprind,
Stelele coboară una câte una
din mătăsuri palide foşnind.
Zălogiţi nimicului, tăcerea,
Plopii ca din caiere şi-o torc.
Vântul doare lin ca mângâierea
mâinilor ce nu se mai întorc.
Sieşi neputând să-şi mai încapă,
din adâncă zare-a nimănui
sufletul se varsă ca o apă
dincolo de limitele lui.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității și a pierderii, folosind imagini poetice ale naturii și ale visului. Sufletul se simte copleșit și depășește limitele, într-o atmosferă melancolică.