Nebun, într-o lume nebună pe bune
Încercănat de cearcăne zace plin de spume
Timpul, dacă-ar putea să-l sugrume
N-ar implica nicio doză de compasiune
Încă un pas pune, ceasul să sune
Când viitorul o s-adune, vremuri mai bune
Frământat de amintiri cicatrizate și urme
Țintește tăcut scânteia cu gândul la urne
Iese din bloc da, foc la o pipă
Și-njură-n gând că țara se strică
Copii strigă, el din sprânceană ridică, îi dojenește-adânc
Lor le e frică și știu că a fost un om mare și cică
Nevasta i-a murit născând
Da’ i-a lăsat o fetiță și i-a crescut, palidă mică, bolnavă de frică.
Are o viață de om cu gust de carton
Îmbrăcată-n beton, un sacou și-un palton
Are 64
E noiembrie, totu-i e gri și vremea-i ca dracu’ (2X).
P-aia mică a pierdut-o
A umblat prin spitale
Ce se-ntâmplă? ce are?
Nimeni nu știa, nu-i răspundea la nicio întrebare
A plecat într-o zi, lipsită de soare, lipsit de culoare, lipit de ziare
Se-așază pe bancă și parcă banca-l doare
Privește pantofii ce îl privesc din picioare
Dăruiți de nevastă înainte să nască,
De-atunci îi tot are
Răsfoiește aceleași ziare de 30 de ani
Își amintește că-i urăște pe americani
Și crede că-s bolnavi de la atâtea arme și bani
Constant, în prima săptămână din lună
Luni dimineața, primește câte-o scrisoare
Pe care-o rupe cu greață
Îi scrie singurul frate, dar nu vrea să-l știe în viață.
Are o viață de om cu gust de carton
Îmbrăcată-n beton, un sacou și-un palton
Are 64
E noiembrie, totu-i e gri și vremea-i ca dracu’ (4X).
MisS x
Sensul versurilor
Piesa descrie viața unui bărbat în vârstă, marcat de pierderi și singurătate. El trăiește în trecut, fiind copleșit de amintiri dureroase și dezamăgiri.