Măi bădiță, struguraș,
Pus-ai gândul să mă lași,
Eu-s frunzucă din vie
Și te-oi lăsa mai dintâie,
Eu-s frunză din viță bună
Și te-oi lăsa într-o lună.
Trece bădița în jos
Nu mă vede de fălos,
Bădiță cu părul creț
Ce te ții așa măreț,
Că și eu-s ca o floare
Și nu mă țin așa tare.
Bădiță, când mi-ai plăcut
Multă minte n-am avut,
D-amu’ minte am destulă
Nu te-aș iubi nici o lună,
Dacă lumea am văzut
Nu te pot iubi mai mult.
Cât îi ulița de largă
Badea-n seamă nu mă bagă,
Și eu trec și nu-l întreb
Numai cu ochii-l petrec,
Tot cu coada ochiului
C-amu’ îl las dorului,
Eu dorului l-oi lăsa
Și al lui a rămânea.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă sentimentele unei fete care inițial a fost îndrăgostită, dar care, cu timpul și experiența, își dă seama că nu mai vrea să fie cu băiatul respectiv. Ea trece printr-un proces de maturizare și își acceptă independența emoțională, lăsându-l pe băiat în voia dorului.