Va trebui să recunosc în fine,
Cu-un fel de ultimă sinceritate,
Că te-am iubit, iubita mea, pe tine
Mai mult decât pe celelalte toate.
Că tu mi-ai fost mereu și rea și bună,
Obsesia în orice insomnie,
Și cât ți-am oferit cu totul ție
N-avură celelalte împreună.
Refren:
Și-atunci nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii și timpul.
Tu ești acum iubirea pur și simplu
Și singura ce mi-o aduc aminte.
Îngenunchiat le cer acum iertare
De tot ce află din aceste rânduri,
Și ție-ți cer să nu te mai îngânduri
Să poți să duci povara asta mare.
Nici nu mai ai acum de ce te teme
Sunt spuse toate cele fără spuneri,
Și tu acum începi să porți pe umeri
Broboada împletită de blesteme.
Refren:
Și-atunci nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii și timpul.
Tu ești acum iubirea pur și simplu
Și singura ce mi-o aduc aminte.
Și totuși simt că asta nu ajunge,
Nu satură și nici nu te cultivă,
Iubirile rămase în arhivă
Tu simți că existăm când curge sânge.
Refren:
Și-atunci nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii și timpul.
Tu ești acum iubirea pur și simplu
Și singura ce mi-o aduc aminte.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund pentru o iubire pierdută, recunoașterea faptului că acea persoană a fost cea mai importantă și povara emoțională pe care o poartă acum. Vorbitorul cere iertare și încearcă să elibereze persoana iubită de blestemul amintirilor.