Unde sunt toți când nu mai poți să suporți,
Când prea multe porți sunt închise, când prea
multe cruci porți?
Iar se-ntunecă cerul,
În suflet-mi alunecă gerul,
Și ochii care mă priveau cald
Se uită-acum în altă parte,
Uitarea a rescris o carte
Pe care am citit-o și am uitat-o,
Dar am primit-o
Și am plimbat-o
Peste vechile mele răni,
Căci am băut otravă din căni
Până la fund
Și acum zilele-mi ascund lumina,
Lăsându-mă cu porțile să-mi port vina,
Iar lumea se strâmbă
Și lanțurile încep să mă strângă
Tot mai tare
Și când încep să fiu pregătit de plecare
Cineva mă tot pune să încerc,
Nu mă lasă să plec,
Îmi deschide ușa și nu mă lasă să trec,
Trântit iar mă ridic.. iar, și înghit în sec
Așteptând să fiu lovit iar,
Mă uit în stânga și-n dreapta și toți dispar,
Lăsându-mă singur printre monștrii,
Aflu coșmaruri despre lumea copiilor noștri
Și totuși întind mâna,
Crezând că cineva o va prinde și va amâna
Sfârșitul.
Acum găsesc că e de prisos vorbitul,
Căci mi-ați promis că mă ajutați
Unde sunteți? De ce nu veniți să mă luați?.
Unde sunt toți când nu mai poți să suporți,
Când prea multe porți sunt închise, când prea
multe cruci porți?
Nu cred că știi, în orice caz nimic nu poate fi
Atât de rău încât să vrei să pleci dintre cei
vii.
Caut liniște în această neliniște
Dar totuși mi-e teamă de liniște
Prietenii uneori sunt ca niște șerpi cu venin
Îți hrănesc declinul cu declin. Te sperii
Când vezi că te rănesc dincolo de limitele
durerii
Dar treaptă cu treaptă vor coborî în întunecime
Într-un final li se vor prelinge pe față picături
de spaimă și rușine
Toți ne prind în firele încâlcite ale vieții
Dar unele lucruri parcă-s făcute cu intenții
De acești păduchi, mai bine ați muri în picioare
decât să trăiți în genunchi
Doar în anumiți oameni există o dimensiune eternă care
Fundamentează și dă sens temporalității și
finitudinii sale
Iar acum la toate întrebările tale
Din ceea ce am spus sigur vei găsi răspuns.
Unde sunt toți când nu mai poți să suporți,
Când prea multe porți sunt închise, când prea
multe cruci porți?
Nu cred că știi, în orice caz nimic nu poate fi
Atât de rău încât să vrei să pleci dintre cei
vii.
Dacă tăcerea mea ar prinde glas
Divizând ce-a mai rămas
Din ceea ce a fost totul
Iar rezultatul aș pune botul
Aș fi câștigat măcar o dată
Luând viața ca plată
Nu ca scop
Privit prin periscop
Însă acum din adăpostul meu
Avanpostul singurului eu
Imaginabil, observ singurătatea
Și cât îmi lipsește părerea și palma prietenului
meu ce bătea
Din când în când pe umărul meu
Iar acum singurele palme pe care le văd
Sunt cele ce țin stiloul
Vieții. Am picat tabloul
Și-n lipsa de culori mi-a ieșit sumbru și-nchis
Și aș mai vrea să fiu destins
Dar am de stins
Încă.. dorința ce m-ar elibera total
Și totuși neputința-mi guvernează destinul
precum un vultur căutând prada
În ultimul moment lovit fiind, cine-o să-mi țină
spada?
Mai au prietenii putere
Și dacă ai fi iar mă întreb am pierdut cu totul a
mea avere?
Și totuși mă rog să scap
Și totuși eu acest rob, și-mi plac riscurile
De urcat pot urca singur, dar cu voi vreau să
privesc piscurile
Și când vom fi sus
Oare se naște o vreme? Sau o vreme a apus?..
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de singurătate, trădare și disperare. Naratorul se simte abandonat de prieteni în momentele dificile și se luptă cu gânduri întunecate, căutând un sens și o speranță într-o lume ostilă.