Excelent, escaladez treptele dintre spațiu și timp
Cutremurând pământul și toate apele ce-l cuprind
Mare parte din mine sunt H2O
Asta înseamnă că cine se adapă din mine crapă pe loc acolo
Am otrăvit tot ce mi-a oferit natura
Ucid, ambalez și mestec până-mi tocesc definitiv dantura
Nu pot să prevăd viitorul, nu va mai exista nici unul
Încerc să-mi îmbrățișez soarta, dar se repede ca vulturul
Raspund afirmativ, apocalipsa apare la timp în noapte
Zâmbesc la obiectiv cu o fântână secată la mine în spate
Beau cafea din chiuvetă, sunt excesiv de obosit
Măresc treptat doza ca la pipetă, am devenit un nesimțit
Resping realitatea, mă țin după virtual ca un strigoi
Trăiesc o viață perfectă, dar habar n-aveți voi
Adevarul mă minte, deși a devenit dependent de mine
Fals ca știrile ce se scurg ca fluviile prin tv
Mi-e frig, mâna pe cuțit, tremură un girofar
Deși-n jur e atâta căldură că transpiră întregul cerc polar
Vreau să-mi dezinfectez mințile, simt că ajung la azil
Și de la un timp spiritul meu decade într-o sticlă de vin
Asta-i marketing din acela prost, nu-i văd nici un rost
Înconjurat de un sistem medicamentos transmis pe post
Magia dispare, sângerează și se evaporă în infinit
Am încercat să eșuez și sunt fericit că am reușit
Debusolat la cap, nu-i problemă de câmp magnetic
Sunt ceea ce consum acum, recunosc că sunt modificat genetic
Depășit total de tot ce este pământean, îl aștept pe zeu
Care-n loc să se întoarcă, toarce ca o pisică lângă șemineu
Dorm și visul meu mă minte, plutim ca neființe
Peste câmpuri întregi ce s-au pus de-acum pe respins semințe
Mă trezește cineva, sunt undeva la poarta palatului
Unde un milion de eu îl aplaudă pe idiotul satului
Privesc realitatea în ochi, nu pot face un ocol
Zac gol cu tot ce am mai bun în mine expus la muzeu în formol
Luat pe sus de un vânt turbat, simt cum mă fac praf
Grav ce se întâmplă pe scena asta, domnule scenograf
Nu mai atrag nimic, sunt tras la față din câte se pare
Tras în vasul toaletei la un loc cu alte ape reziduale
Specii pe cale de dispariție, noi suntem oștiri
Primesc din priviri buchete uriașe, o pădure de spini
Aș vrea să spun că mă simt fantastic călcat pe plastic
Într-un autobuz nebun, simultan autor și ostatic
Se prăbușe fundația, lemnul nu s-a împotrivit
Ci toate cărțile acelea pe care le-am citit cui ruginit
Zbor fără aripi, direcția este una clară
Mă-ndrept cu viteza spre sol, pot spune că o să mor mai degrabă
Discursul sună grav de tot, nu-mi place melodia
S-a frânt coroana regelui, bucăți, să înceapă anarhia
Nădejdea plutește, nu văd ce-ar mai putea să facă
Deasupra unui ochi de apă cu fața în jos nemișcată
Tot ce-i mai frumos prin peisaje se curge, scurge prin canale
Aceleași animale, festivalul nopților, plăceri carnale
Unde indivizi prea grași visează neîncetat pâine
Ca un tânăr îmbătrânit prematur ce-l așteaptă pe mâine
Mi-am vândut cauza, acum zace demult decăzută
O acuz precum o brută, detonez și încă o rută pierdută
Împing cu putere în cozi la margini de hipermarket
Prins în corzi de gardieni ce-au zilnic același target
Dau în ei de crapă și parcă le dau forme în piatră acuși
Talent rece, putere câți zece, îmi poți spune Brâncuși
Când știința și religia se iau la trântă apare speranța
Și dacă își frâng gâtul reciproc, eu aș vrea să câștige arta
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de deziluzie și decădere într-o lume toxică și alienată. Artistul se simte prins într-un sistem corupt și își exprimă dorința de eliberare, chiar și prin distrugere.