Se pierde-n scânteiere de lumină,
Urcând spre universul neștiut
Al celor ce, în liniște deplină,
Privesc din timpul care a trecut.

În lipsa ei, ți-e zborul în eclipsă,
Cuvintele par clipe în eter
Ce suferă în a luminii lipsă
Și nu ajung, cum o făceau, la cer.

E prea devreme pentr-o evadare
Spre necuprinsul care nu-i al meu,
Iar încercarea ta … speranțe n-are
Să te desprindă dintr-un singur eu.

Ești parte dintr-un suflet și, o vreme,
Vei sta, puterea mea s-o-ntregești,
Iar de-o-ndrăzni abisul să te cheme,
Rămâi sub aripile-mi îngerești!