Zal – Versuri.pro

Firdousi - 71 Manucehr (Șahia Lui a Durat o Sută Douăzeci de Ani) Nașterea Lui Zal

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Povesti-vă-voi acuma după datini din bătrâni
o poveste uimitoare. Ian auzi cum soarta rea
se jucă cu Sam, urechea ţi-o apleacă, fiul meu!
El n-avea copii şi-n dorul de-a-i iubi se mistuia
În harem, între copile, una mai frumoasă-avea
în obraji cu câte-o foaie roşie de trandafir
şi păr negru cum e moscul. El nădăjduia un fiu
de la frumuseţea asta, chip de Soare luminos,
vrednică să poarte rodul. Ea rămase grea cu Sam,
fiul lui Nariman, şi-ăstfel sarcina-o-mpovără.
După-o vreme dădu viață unui prunc strălucitor
cum e Soarele ce lumea luminează-n miez de zi.
Chip de Soare avu pruncul însă părul foarte alb.
Muma aducând pe lume un asemeni fel de făt,
nu i-a spus lui Sam o iotă şapte zile; un harem
de frumoase copilandre-al unui falnic pahlivan,
se boci scăldând în lacrimi nou-născutul. Nimenea
nu-ndrăzni lui Sam să-i spună că soția i-a adus
un copil bătrân pe lume. Cel sugaci o doică-avu
aprigă leoaică; merse cu-ndrăsneală la viteaz
și în față îi aduse bune veşti. Ea se rugă
peste Sam să se pogoare binecuvântări cereşti:
„Zilele lui Sam să fie fericite! La duşmani
inimile să le fie sfâşiate! Cel-de-Sus
ți-a dat ceea ce atâta ți-ai dorit, iți împlini
dorul ce-ți însuflețise inima! Colă-n harem
după mândrele perdele, o, stăpânul meu viteaz,
a văzut lumina zilei din al mumei sale sân
un copil fără prihană, fiul unui pahlivan,
inimos precum e leul, căci oricât e de micuț,
pare nenfricat copilul. Trupu-i de argint curat
şi obrazu-i precum raiul; n-ai să vezi nici un cusur
pe trupşor, doar, din păcate, păru-i este foarte alb.
Soarta a voit aceasta, o, puternice stăpân!
Mulțumit să fii cu darul dăruit de Cel-de-Sus;
către nerecunoştintă cugetul să nu-ți deschizi,
şi nici către răutate biata inimă din piept!”
Cavalerul Sam din tronu-i coborî şi se-ndreptă
către stolul lui de fete din haremul Nubehar.
Și văzu o frumusețe de copil, dar care-avea
părul coliliu, cum astfel nimenea n-a mai văzut,
nici n-a auzit! Pe trupu-i, fiecare fir de păr
alb era cum e zăpada, rumen chipul şi frumos.
Sam când îşi văzu odorul cel cu părul de omăt,
îşi pierdu orice nădejde. Tare se înfricoşă
să n-ajungă râsul lumii, şi deodată părăsi
calea spre înțelepciune, altă cale apucând.
Către cer nălțându-şi fruntea el iertare îşi ceru
pentru câte-nfăptuise: „O, tu, Cel ce eşti presus
de tot ce e nedreptate şi de tot ce-i nenoroc!.
Un izvor de fericire este tot ce porunceşti!
De-am făcut greşeală mare, pe-Ahriman de l-am urmat,
cred că-atins de pocăință-mi Domnu-n taină m-o ierta.
Inima-mi întunecată de ruşine va roşi,
sângele-mi va arde-n vine, din pricina ăstui făt,
care parcă-i din sămânța neamului lui Ahriman,
cu ochi negri şi cu părul precum florile de crin.
Când mai-marii or să vină şi-or să-mi ceară despre el
socoteală, ce-şi vor spune despre-această piază rea?
Spune-voi despre copilu-mi că se trage dintr-un div?
Spune-voi că-i leopardul cel bălțat, sau vreo pari?
Sfetnicii împărăției râde-vor pe fată-n târg,
și în taină din pricina ăstui plod cu perii albi.
Părăsi-voi de ruşine al Iranului pământ,
blestemându-l pe vecie!”
Astfel, mânios, grăi,
soartea rea afurisindu-şi şi dădu apoi porunci
plodul să-l îndepărteze dincolo de-acest meleag.
Și era în zări un munte care se numea Alborz,
şi suia de Soare-aproape şi departe de mulţimi.
Sus, acolo-şi avea cuibul un simorgh; acolo, sus,
se ținea cât mai departe de-oamenii de pre pământ.
Pruncul îl lăsară-n munte cei trimişi şi s-au întors,
si trecu destulă vreme.
Pruncul cel nevinovat
nu putea să osebească ce e negru de ce-i alb;
rupse taică-său cu scârbă dragoste şi legături,
care trebuiau să-l lege pe-un părinte de fecior;
taică-său îl lepădase. Domnul însă-l îngriji.
O leoaică ce-alăptase puiul săturându-şi-l,
zise despre-acestea:„Dacă sângele din inimă ți l-aş da,
recunoştință nu ți-aş cere, puiul meu,
fiindcă-mi eşti mai drag ca ochii şi mai drag ca inima,
şi-aş cădea pe loc zdrobită de mi te-ar răpi un om!”
Şi rămase-o zi şi-o noapte pruncul fără adăpost;
mai îşi supse câte-un deget, mai țipă din când în când.
Puii de simorgh, golaşii, flăminziră, şi din cuib
pasărea bătând din ăripi vajnice se înălţă;
şi văzu un prunc cum plânge după sânul maică-si,
ca o mare-ntins pământul. Leagănu-i era din spini,
şi dădacă doar ţărâna, trupul gol şi gura lui goală,
fără strop de lapte. Împrejuru-i, negru, -ncins lutul,
Soarele deasupra dogorea mai arzător.
Oh, mai bine pentru dânsul tigrii i-ar fi fost părinţi,
poate că atunci la umbră îşi găsea vrun adăpost!
Domnu-nduioşă simorghul şi de milă nici gândi
pruncul să-l sfâşie-n clonţu-i. Coborându-se din nori,
îl cuprinse între ghiare şi-l săltă din locu-ncins.
Iute pe Alborz îl duse lângă puii săi din cuib;
lângă pui l-a dus să-l vadă dar de ţipetele lui
nu-şi apropiară clonţul să-l sfâşie în bucăţi :
numai Domnul l-apărase, fiindcă datul lui era
să se bucure de viaţă. Zgripţora şi puii săi
la cel pui de om priviră cum îi curge sânge alb
din ochi negri.. Copleşindu-l cu nespuse gingăşii,
se mirară de frumosul chip al puiului de om.
Gazda-alese din vânatu-i ce-i mai fraged, mai gustos
să-i dea micului ei oaspe, care lapte nesugând,
supse sânge. Multă vreme se mai scurse într-astfel,
vreme-n care mai rămase ţâncul în ăst loc ascuns.
Şi crescu băiatul mare, şi-altă vreme s-a mai scurs
peste muntele acesta; se făcu ce mai bărbat
nalt cât este chiparosul, pieptul cât un deal de-argint,
şi ca trestia mijlocu-i. Multe spuse despre el
răsunară-n lumea largă: nici ce-i bine, nici ce-i rău
nu rămân mereu ascunse. Sam, al lui Nariman fiu,
prinse veste de-acest tânăr norocos şi chiar vestit.

Firdousi - 75 Manucehr. Sclavele Lui Rudabe Merseră Să-l Vadă Pe Zal-Zar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Roabele o părăsiră-n goană pe stăpâna lor,
și, viclene, se-apucară-n deznădejde-a unelti.
Grabnic se-nzorzonară în brocarturi din Bizanț,
și își prinseră prin plete și prin bucle: trandafiri.
Câteșicinci se coborâră lângă malul unui râu,
în culori, miresme, -asemeni preavoioasei primăveri.
Era-n Farvardin, în luna începutului de an.
Tabăra lui Zal pe malul râului se desfăta,
și copilele pe malul celălalt de Destan vorbeau.
Și-ncepură, trandafirii, să-i culeagă de pe mal,
și cu ei să-și umple sânul; rumene-n obraz, păreau
roze-nvoalte-ntr-o grădină! Alergară după flori
și-alergând încolo-ncoace, iată că s-au pomenit
drept în fața celor corturi ale șahului, și Zal
le ochii de sus, din tronu-i, și-ntrebă pe careva
cine-s trandafirii-aceștia care-adună trandafiri.
Cel pe care-l întrebase, îi răspunse: — „Ele sunt
sclavele pe care Luna din Kabul le-a fost mânat
din seraiul unde șade duh strălucitor, Mihrab —
să culeagă-aceste roze.” Zal îl ascultă și-n piept
inima-i zvâcni puternic; dragostea-l săltă din loc.
Bravul ce râvnea să fie-al lumii-ntregi stăpânitor,
se-ndreptă în mare grabă către mal, urmat de-un rob.
Când copilele pe malul dimpotrivă le zări,
își întinse mâna stângă, sclavul să-i dea arcul greu.
Merse ca la vânătoare dornic de-a afla vânat;
și zări o zburătoare băltăreață stând pe râu.
Robul cu pomeți de roze încordându-i arcul greu,
întinse-n mâna stângă. Scoase Zal un chiot scurt,
pasărea să se-aridice, și săgeata-și slobozi.
Doborî el zburătoarea care-n cercuri se zbătu
picurând din pieptu-i sânge și-apele împurpurând.
Zal un semn făcu să treacă robul pe celălalt mal
și vânatul să-i aducă, de săgeată doborât.
Robul peste râu, în luntre, lângă fete se opri.
Pajului cu chip de Lună, una-i puse întrebări
despre pahlivanul mândru și de lauri însetat:
„Cine oare e viteazul cel cu brațe ca de leu,
trupul cât e elefantul? Cărui neam îi este șah?
Oare, ce-ar gândi un dușman dinaintea unui om
care-și zvârle-astfel săgeata șuierând din arcul său?
N-am văzut noi niciodată cavaler mai mlădios,
mai destoinic mânuindu-și arcul și săgeata lui!”
Robul cel cu chip de pari, buzele și le mușcă
și-i răspunse: „Copilandră, nu vorbi astfel de șah,
el stăpân e pe ținutul de la Miază-Zi, și Sam
îi e tată iară șahii toți pe nume-i spun Destan.
Pe-altul cerul nu rotește-ndemânatec cavaler
precum el, și lumea seamăn nu-i găsește-ntre viteji.”
Tânăra zâmbi la spusa pajului cu chip frumos
precum Luna: „Copilandre, nu vorbi astfel: Mihrab
are în serai o Lună care-i mai presus c-un cap
decât șahul tău! La mijloc este fragedul platan;
la culoare-i ca de fildeș, și pe creștet poartă sus
o coroană de mosc negru ce i-a dat-o Dumnezeu;
ochii ei sunt de-ntuneric; sunt sprâncenele ei arc;
nasul ei e o coloană subțiratică precum
trestia cea argintată; strânsă, -ngustă-i gura ei:
inimă în om mâhnită; plete-i cad în cârlionți
cât brățările-i pe glesne; galeși îi sunt ochii-adânci,
liniile feței limpezi; cresc lalele din obraji;
păr de mosc și suflul vieții nu-și mai află un alt drum
decât gura ei; în lume nu-i o Lună precum ea.
Din Kabul băturăm drumul până lângă acest șah
din Zabul numai cu gândul să unim într-un sărut
buze de rubine scumpe cu o gură de viteaz,
și aceasta va să fie minunat și de dorit:
Rudabe s-ajungă-aleasa inimii lui șah Zal-Zar!”.
Pajul cel cu fața mândră auzind ceea ce-au spus
roabele, i se schimbară în rubin pomeții săi,
și-astfel le dădu răspunsul : „Luna pururea-i pe plac
Soarelui, strălucitorul. Hei, când Universul vrea
să-mpreune două inimi, fiecărui pentru vis
inima-i îmbobocește; când să le despartă vrea,
nu se pierde-n vorbe goale, ci le poartă de îndat’
hăt! departe una de-alta ; el firesc desparte și
tot firesc unește inimi, și-amândouă-s firea lui.
Când cel inimos voiește-n neprihană a-și păstra
soata, din priviri o soarbe la răgaz și-n tainic loc;
și copila-i să n-ajungă a se înjosi cumva,
numai vorbe minunate el îi picură-n auz..
Iată ce îi spuse șoimul soaței sale când în cuib
ouăle și-acoperise, aripile desfăcând:
Măi femeie, de vei scoate vreo copilă dintr-un ou,
spulberi dintr-un tată râvna de a mai avea copii! »”
Surâzând se-ntoarse pajul, și-al lui Sam vestit fecior
îi și puse întrebarea: „Ce ți-au spus de-mi vii zâmbind
„ și-arătând întredeschise buze și arginții dinți?”
Spuse cele auzite pahlivanului ce-n piept
voioșia dintr-o dată inima-i întineri.
Zise către pajul tânăr, chip de Lună-mbujorat :
„Du-te, spune-le-n grădină să rămână-o clipă doar,
poate că-ntre roze-or duce giuvaeruri lângă sâni;
la serai să nu se-ntoarne până tainic n-or primi
o ștafetă de la mine.” Din haznaua lui luă
aur, și argint, și scule, cinci bucăti de scump brocart
toate-n joc de curcubeie; robului îi porunci
să le ducă lor în taină fără a vorbi cuiva.
Sclave duseră la cele tinere, la câteșicinci,
vorbe pline de simțire, bani de aur și comori.
Aur, giuvaericale, de la pahlivanul Zal
le-mpărțiră; dintre sclave zise una către cel
sol cu fata cum e Luna: „Un cuvânt va rămânea
tainic pentru totdeauna dacă-l știu numai doi inși ;
trei de-l știu, nu e o taină, patru, -atuncea toți îl știu.
Omule cu judecată, omule cu gândul bun,
zi-i stăpânului tău mare să-mi destăinuie acum
dacă are-o taină-a spune.” Tinerele câteșicinci
își șoptiră între ele : „Leul a intrat în laț ;
visurile celor tineri, Rudabe și Zal, priviti,
se-mplinesc; o fericită soartă pașii ne-a-ndrumat.”.
Vistiernicul, ochi ager, carele-n aceste trebi
om de-ncredere fiindu-i bunului stăpân, pe loc
se întoarse și îi spuse-n taină tot ce-a auzit
de la cinci mari vrăjitoare. Șahul însuși se porni
spre grădina cea de roze, și încet se-apropie
de copilele-acestea din Kabul, și acești cinci
idoli din Tharaz cu față de pari, și obrăjiori
cum sunt trandafirii proaspeți, se plecară-n fața lui.
Șahul le-ntrebă de chipu-i, mijlocu-i de chiparos,
și de grai și-nfățișare, de pricepere și duh —
pentru-a ști dacă prințesa este vrednică de el :
„Spuneți-mi de toate, însă drept să-mi spuneți aș dori.
De-o să-mi spuneți adevărul, cinstea-mi vă va copleși;
însă de-oi ghici că-mi treceți vreo minciună, cât de cât,
porunci-voi să v-azvârle subt picioare de-elefanți!”
Roabele se-nroșiră ca rășina de brad roș,
și-n țărănă-i sărutară urma tălpilor de șah.
Cea mai tânără din toate, dar cu harul de-a grăi
și la minte mai isteață — spuse fiului lui Sam :
„Niciodată, nici o mumă, printre marii cei mai mari,
n-a adus un făt pe lume să îi semene lui Zal
la mijloc, la-nfățișare, la înțelepciune, la
inimă neprihănită, la prevederi de-nțelept ;
dar mai este o făptură, o, voinice cavaler,
geamănă ți-i de statură și de brațe ca de leu :
Rudabe cu mândră față, care-ți seamănă leit;
este precum chiparosul argintiu și încărcat
de culori și de miresme ; iasomie, trandafir
e din tălpi și până-n creștet, e strălucitoarea stea
din Yemen ce stă deasupra unui mândru chiparos ;
chipu-i parcă vin revarsă, păru-i e de chihlimbar.
Din cupola argintie-a frunții cad până-n pământ
pe deasupra trandafirii din obrajii înfloriți
și-i cad lațuri de capcană ; capu-i e urzit din mosc
și din chihlimbar, iar trupul, din rubine-i zămislit
și din giuvaericale; plete, bucle, cârlionți,
sunt ca ochiuri moi de zale inelate doar din mosc,
parcă-i râură inele pe inele; n-ai să vezi
nici chiar în Kitai un idol să se-asemenea cu ea;
Lună plină și Pleiade îi aduc închinăciuni!”
Șahul îi răspunse sclavei cu simțire, dulce grai,
vorbe pline de dulceață: „Spune-mi cum să aflu drum
către ea, căci al meu cuget și-a mea inimă din piept
pline-s numai de iubire pentru ea, și dorul meu
e să-i văd o dată fața Roaba îi dădu răspuns:
„De ne-ngădui să ne-ntoarcem la seraiul minunat,
unde crește chiparosul, unde-om pune-n faptă-ndat’
vicleșugurile noastre, unde-om povesti pe rând
despre cum e pahlivanul ager, trupeș și chipos,
despre graiul său și despre duhul său strălucitor:
nici un gând rău n-om ascunde. L-om vârî lui Rudabe
capu-nmiresmat în mreajă, și gurița-i de rubin
sub rubinul lui Zal. Dacă cel viteaz, cu un arcan
vrea să vină la seraiul cu acoperișu-nalt,
și pe meterez să-și zvârle lațu-i pe după-un crenel,
leul bucuros vâna-va prada lui: o mielușea.
Soarbe-o din priviri acolo și atunci, cât vei pofti;
ceea ce-am venit să-ți spunem tare te va bucura! ”.

Firdousi - 76 Manucehr. Întoarcerea Sclavelor la Rudabe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Preafrumoasele cinci sclave se porniră, Zal plecă,
măsurând încetineala nopţii ce-i păru un an.
Preafrumoasele la poartă îndărăt când au ajuns,
fiecare-n mână-aduse câte-un ram de trandafir.
Paznicul de pe cetate le văzu la poartă, jos,
şi se puse pe dojană, cu asprime-n graiul său,
inima de li se strânse: „Sunteţi din serai afară
la nepotrivite ceasuri; uluit sunt c-aţi ieşit! ”
Idolii se pregătiră să-i răspundă toate-n cor
tropăind de-ncurcătură: „Ziua de-astăzi e la fel
cu-alte zile, şi-n grădina rozelor nu-i nici un div.
A venit doar primăvara, şi-n grădină am cules
trandafiri şi levănţică fragedă de pe tulpini.”
Paznicul grăi: „Voi, astăzi, din serai nu trebuia
să ieşiţi ca-n alte zile, pe când Zal cu oastea sa
nu era-n Kabul şi încă ţara nu o adumbreau
corturile lui şi oastea-i. Voi, pe şahul din Kabul
nu-l vedeţi cum de-a călare pleacă din serai în zori
şi-şi petrece ziua-ntreagă, du-te-vino, tot la Zal,
fiindcă sunt demult prieteni? Dacă v-ar vedea ţinând
trandafiri în mâini, v-ar face pulberea s-o mirosiţi! ”
În serai apoi intrară idolii de la Tharaz,
se-aşezară lângă Lună, tainic să-i şoptească-aşa:
„N-am văzut noi niciodată leu asemenea lui Zal;
e-n obraz ca trandafirul, chipul, pleată, albe-i sunt.”
Inima prinţesei foarte se inflăcără de dor,
în nădejdea c-o să-i vadă, ochi în ochi, frumosul chip.
Tinerele copilandre aşternură-n faţa ei
aur, giuvaericale, şi ea le-ntrebă de zor
din câte văzură: „Oare, aţi făcut ceva cu Zal?
E mai bine să-l văd, oare, sau s-ascult numai poveşti
despre faima-i fără seamăn?” Chip de pari câteşicinci
când aflară nimeritul loc să poată glăsui
către Rudabe, grăbiră toate un răspuns să-i dea:
„Zal este viteazul lumii; nu-l întrece nimenea
în purtări şi vrednicie. Omu-acesta-i un înalt
chipreş verde, şi-are farmec şi-i măreţ — un împărat;
de culori şi de miresme este plin ca un copac
ce-şi desface groase ramuri, e un mândru cavaler
tare subţirel la mijloc, larg în piept, şi cei doi ochi
sunt narcise lucitoare, buzele îi sunt mărgean,
şi obraji-i sunt de sânge, mîini ca labele de leu;
ager, veghetor, şi are inima unui mubed,
şi-o ţinută-mpărătească; pletele îi sunt de-omăt,
singuru-i cusur şi încă prin aceasta-i răpitor.
Pletele şi-obrajii-acestui pahlivan al lumii-ntregi
sunt asemeni unor zale de argint învăluind
roza-mpurpurată-a feţei. Zice-vei că doar astfel
bine-i şade, şi iubirea ce-l însufleţeşte-atât
nu creştea nici c-o fărâmă, altcum dacă arăta.
Datu-i-am noi vestea bună că te va putea zări,
şi când s-a întors la corturi, inima-i nădăjduia.
Hai, acum şi-ţi pregăteşte mijloace pentru-a-l primi
pe ăst oaspe, şi o veste dă-ne să i-o înmânăm!”
Chipreşul răspunse celor roabe- : „Odinioară, voi,
sfaturi şi cuvinte-altminteri îmi dădeaţi, şi-acest Zal-Zar
pe-atunci. „pui de zgripţuroaică”, „teastă de moşneag ”era;
„moşul” s-a schimbat în tânăr şi-are în obrajii săi
roşii trandafiri, şi mijloc subţiratic şi mlădiu,
un viteaz cu mândră faţă! Nurii mi i-aţi lăudat
dinaintea lui, şi-mi cereţi pentru laude — răsplăţi.”
Zise-acestea şi pe buze un surâs îi înflori,
şi obrajii îi roşiră precum floarea rodiului ;
şi apăi împărăteasa spuse uneia: „Să-i duci
chiar în seara-aceasta vestea bună; cată să-i grăieşti
şi să-i sorbi răspunsul; spune-i într-acest fel: „Gândul tău
s-a-mplinit, te pregăteşte, vino-ndată să priveşti
Luna plină de toţi nurii!” Sclava îi dădu răspuns :
„O, stăpîna mea frumoasă, pregăteşte toate-aici
pentru-a izbuti, căci Domnul ţi-a dat tot ce ţi-ai dorit ;
fie ca-nceputu-acesta s-aibă norocos sfârşit!”
Rudabe porni în grabă spre a face pregătiri
pe-ndelete şi în taină să nu ştie cei părinţi.
Un serai, o primăvară veselă, avea şi tot
plin era doar cu icoane de-ale marilor viteji ;
ea întinse largi brocarturi din Kitai, şi aşeză
vase de-aur, şi-n amestec puse vin, mosc, chihlimbar,
presărând pe jos rubine şi smaralde din belşug.
De o parte : roze roşii, albi narcişi şi arghavani,
de-alta : crengi de iasomie şi neprihăniţi, dalbi crini.
Toate cupele de aur şi de peruzea luceau,
şi erau muiate bine în balsam de trandafiri
mult alesele bucate; din seraiul minunat
al copilei care poartă Soarele în loc de chip,
nori suiră, de miresme, până-n ceruri ajungând.