Zal si Rudabe – Versuri.pro

Firdousi - 77 Manucehr Zal Merse S-o Vadă pe Rubade

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când strălucitorul Soare scăpătă, şi la serai
porţi se-nchiseră şi cheia scoaseră din broasca ei,
sclava alergă de-ndată la Destan, fiul lui Sam,
şi îi zise : „Totu-i gata, vino!” Prinţul se-ndreptă
spre serai, cum se cuvine celui ce soţie-şi vrea.
Preafrumoasa cu ochi negri şi obraji de trandafiri
pe terasă, între creste, semăna c-un chiparos
străjuit de-o Lună plină : când Destan, fiul lui Sam,
răsări din depărtare, fiica şahului Mihrab
îşi deschise ochii negri şi acestea glăsui :
„Fii binevenit, o, tânăr, fiu al unui pahlivan!
Fie să se odihnească-asupră-ţi mila Domnului!
Fie să păşeşti pe-albastra boltă-a sferelor cereşti!
Roaba mea să simtă-n pieptu-i fericiri şi bucurii,
căci, din tălpi şi până-n creştet, eşti chiar cum te-a-nfăţişat.
De prin tabăra ta ăstfel ai venit, venit pe jos,
şi împărăteşti picioare obosite-ţi sunt de drum.”
Şi când prinţul glasu-acesta-l auzi de pe zidiri,
lung privi la preafrumoasa care-avea în loc de chip
Soarele. Iar meterezul luminat era de-acest
giuvaer de copilandră, şi Pământul în rubin
se schimbă de strălucirea rumenilor ei obraji!
El răspunse: „O, copilă, Chip de Lună, luminos!
Mila Cerului asupra-ţi, binecuvântarea mea!
O, de câte ori în noapte, spre a Miază-Nopţii stea
ochii-mi căutând pre Domnul cu putere i-am cerut
lui, Stăpânitorul lumii, chipu-n taină să ţi-l văd!
Glasul tău mă fericeşte prin cuvinte-atât de dulci
şi rostite-atât de dulce! Cată sus să ne-ntâlnim,
căci de ce am mai rămâne, tu, pe meterez, eu, jos?”
Chip de Pari, preafrumoasa l-ascultă pe prinţul Zal,
deznodându-şi de pe creştet bucle negre, negre nopţi,
lung desfăşurându-şi plete într-o mreajă, cum astfel
nu putea-vei ţese moscul. Şi-i căzură pe grumaz :
bucle negre peste bucle, şerpi pe şerpi, şi fir pe fir.
Și făcu să se pogoare buclele-i de pe serai,
și îşi zise Zal în sineşi : „Ce mai laţ fără cusur!”
De pe meterez, sfioasă, Rudabe strigă : „O, tu,
pahlivanule, odraslă zămislită de-un viteaz!
Hai, acum, vino degrabă, nalţă-ţi trup şi-ntinde-ţi piept
ca un tînăr leu cu braţe; prinde-mi buclele mlădii;
pentru tine trebuit-am într-o mreajă să mă schimb!”.
Zal privind la preafrumoasa, Chip de Lună, se uimi
de cuvintele acestea; potopi în sărutări
mreaja cea de mosc, atâta că logodnica-i de sus
i-auzi foşnirea buzei.. „N-ai dreptate — i-a răspuns.
Fie Soarele să piară-n ziua când voi ridica
mâna să lovesc femeia de iubire-nnebunind,
ori când voi lovi cu lancea vreo fiinţă ce-ar avea
inima în ea zdrobită!” De la sclavul său luă
un arcan şi potrivindu-i largul nod lunecător,
îl zvârli spre meterezuri, nerostind nici un cuvânt.
Ochiu-arcanului de-o creastă-a zidului înalt s-a prins,
şi se căţără Zal grabnic până sus. Când se-aşeză
sus, pe meterez, frumoasa, Chip de Pari, alergă
şi-i aduse închinare; prinse-n mână mâna lui
şi porniră laolaltă beţi de fericirea lor.
Rudabe de pe terasă în serai se pogorî,
strâns ţinind în mâna-i mâna preatemutului vlăstar
dintr-un trunchi de şah — spre sala cu pereţii auriţi;
în împărăteasca sală — rai aievea-mpodobit —
se aduseră-n lumină, printre roabe strânse-n stol
dinaintea preafrumoasei cu ochi mari ca două nopţi.
Mut rămase de uimire Zal şi-ncremeni văzând:
chip, păr, farmec, vrednicie — o minune-ntre făpturi,
plină de brăţări, şiraguri, giuvaere şi cercei,
toată-n aur — o grădină-n toiul dulcei primăveri.
Doi obraji, două lalele roşii printre crinii albi,
şi din păru-i, negre bucle peste bucle fluturând.
Zal cu toată vrednicia unui mândru împărat
lângă Lună luă locul, cât se poate de măreţ;
spada peste piept, şi-n creştet, de rubine, -un diadem.
De priveliştea-i măreaţă Rudabe nu mai putea
să se sature şi ochii amândoi nu-i dezlipea
de pe dânsul, c-avea mare farmec, mijlocul mlădiu,
şi puterea bărbătească-a braţului pe buzdugan
stânca s-o prefacă-n ţăndări, ca pe-un vreasc, şi lumina
frumuseţea feţei sale suflete însufleţind;
şi cu cât privi la dânsul, inima-i se-nflăcără.
El, o clipă nu-ncetase s-o sărute-mpătimit,
s-o cuprindă strâns în braţe, să se-mbete. E vrun leu
care nu vânează ciute? Preafrumoasei lui cu chip
cum e Luna, şahu-i zise: „Chiparos cu sân de-argint
şi înmiresmat ca moscul! Şahinşahul Manucehr
când de-această îndrăzneaţă întâmplare-o auzi,
n-o să-i de-a-ncuviinţare; Sam, al lui Nariman fiu,
s-o încinge de mânie; braţu-asupră-mi l-o sălta,
dar de astăzi pe viăţă şi pe trup nu pun vrun preţ —
la prăpastie cu ele! Ca un biet netrebnic ins
îmbrăca-voi giulgiul morţii. Astfel Domnului ceresc,
de dreptate-mpărţitorul, i-am jurat că n-oi uita
niciodată de credinţa care-n inimă ţi-o port.
Mă voi duce dinaintea Domnului şi l-oi ruga;
l-oi ruga precum se roagă cei cucernici, lui supuşi,
în nădejdea c-o s-alunge El, din cugetul lui Sam
şi-al stăpânului pe lume tot ce e mânie-n ei,
tot ce este duşmănie, tot ce-i ură şi venin.
Ziditorul o s-asculte rugămintea-mi şi vei fi
soaţa mea în faţa lumii!” Îi răspunse Rudabe:
„Eu de-asemeni, dinaintea Demnului care-i stăpân
pe credinţă şi pe lege, jur că nimeni nu-mi va fi
domn (şi Dumnezeu mi-i martor) decât Zal, ce-i pahlivan
pe pământ, şi stăpâneşte şi coroană şi comori,
el, vestitul şi măritul!” Clipă după clipă ei
şi iubirea lor crescură, judecata-i părăsi,
patima-i cuprinse până ziua albă-mboboci,
şi zbucniră darabane-n corturile-mpărăteşti.
Şahu-atunci lăsându-şi Luna, trupul natră şi-l făcu
iar din sânul dragei sale spată de ţesut, şi lor
genele li se-nmuiară-n lacrimi şiroind din ochi,
vină Soarelui găsiră dojenindu-l: „O, tu, nimb
peste lume! Incă-o clipă! Nu veni aşa grăbit!”
De pe cea terasă-naltă Zal lăsă să curgă-n jos
laţul său şi din seraiul dragei lui se pogorî.

Firdousi - 75 Manucehr. Sclavele Lui Rudabe Merseră Să-l Vadă Pe Zal-Zar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Roabele o părăsiră-n goană pe stăpâna lor,
și, viclene, se-apucară-n deznădejde-a unelti.
Grabnic se-nzorzonară în brocarturi din Bizanț,
și își prinseră prin plete și prin bucle: trandafiri.
Câteșicinci se coborâră lângă malul unui râu,
în culori, miresme, -asemeni preavoioasei primăveri.
Era-n Farvardin, în luna începutului de an.
Tabăra lui Zal pe malul râului se desfăta,
și copilele pe malul celălalt de Destan vorbeau.
Și-ncepură, trandafirii, să-i culeagă de pe mal,
și cu ei să-și umple sânul; rumene-n obraz, păreau
roze-nvoalte-ntr-o grădină! Alergară după flori
și-alergând încolo-ncoace, iată că s-au pomenit
drept în fața celor corturi ale șahului, și Zal
le ochii de sus, din tronu-i, și-ntrebă pe careva
cine-s trandafirii-aceștia care-adună trandafiri.
Cel pe care-l întrebase, îi răspunse: — „Ele sunt
sclavele pe care Luna din Kabul le-a fost mânat
din seraiul unde șade duh strălucitor, Mihrab —
să culeagă-aceste roze.” Zal îl ascultă și-n piept
inima-i zvâcni puternic; dragostea-l săltă din loc.
Bravul ce râvnea să fie-al lumii-ntregi stăpânitor,
se-ndreptă în mare grabă către mal, urmat de-un rob.
Când copilele pe malul dimpotrivă le zări,
își întinse mâna stângă, sclavul să-i dea arcul greu.
Merse ca la vânătoare dornic de-a afla vânat;
și zări o zburătoare băltăreață stând pe râu.
Robul cu pomeți de roze încordându-i arcul greu,
întinse-n mâna stângă. Scoase Zal un chiot scurt,
pasărea să se-aridice, și săgeata-și slobozi.
Doborî el zburătoarea care-n cercuri se zbătu
picurând din pieptu-i sânge și-apele împurpurând.
Zal un semn făcu să treacă robul pe celălalt mal
și vânatul să-i aducă, de săgeată doborât.
Robul peste râu, în luntre, lângă fete se opri.
Pajului cu chip de Lună, una-i puse întrebări
despre pahlivanul mândru și de lauri însetat:
„Cine oare e viteazul cel cu brațe ca de leu,
trupul cât e elefantul? Cărui neam îi este șah?
Oare, ce-ar gândi un dușman dinaintea unui om
care-și zvârle-astfel săgeata șuierând din arcul său?
N-am văzut noi niciodată cavaler mai mlădios,
mai destoinic mânuindu-și arcul și săgeata lui!”
Robul cel cu chip de pari, buzele și le mușcă
și-i răspunse: „Copilandră, nu vorbi astfel de șah,
el stăpân e pe ținutul de la Miază-Zi, și Sam
îi e tată iară șahii toți pe nume-i spun Destan.
Pe-altul cerul nu rotește-ndemânatec cavaler
precum el, și lumea seamăn nu-i găsește-ntre viteji.”
Tânăra zâmbi la spusa pajului cu chip frumos
precum Luna: „Copilandre, nu vorbi astfel: Mihrab
are în serai o Lună care-i mai presus c-un cap
decât șahul tău! La mijloc este fragedul platan;
la culoare-i ca de fildeș, și pe creștet poartă sus
o coroană de mosc negru ce i-a dat-o Dumnezeu;
ochii ei sunt de-ntuneric; sunt sprâncenele ei arc;
nasul ei e o coloană subțiratică precum
trestia cea argintată; strânsă, -ngustă-i gura ei:
inimă în om mâhnită; plete-i cad în cârlionți
cât brățările-i pe glesne; galeși îi sunt ochii-adânci,
liniile feței limpezi; cresc lalele din obraji;
păr de mosc și suflul vieții nu-și mai află un alt drum
decât gura ei; în lume nu-i o Lună precum ea.
Din Kabul băturăm drumul până lângă acest șah
din Zabul numai cu gândul să unim într-un sărut
buze de rubine scumpe cu o gură de viteaz,
și aceasta va să fie minunat și de dorit:
Rudabe s-ajungă-aleasa inimii lui șah Zal-Zar!”.
Pajul cel cu fața mândră auzind ceea ce-au spus
roabele, i se schimbară în rubin pomeții săi,
și-astfel le dădu răspunsul : „Luna pururea-i pe plac
Soarelui, strălucitorul. Hei, când Universul vrea
să-mpreune două inimi, fiecărui pentru vis
inima-i îmbobocește; când să le despartă vrea,
nu se pierde-n vorbe goale, ci le poartă de îndat’
hăt! departe una de-alta ; el firesc desparte și
tot firesc unește inimi, și-amândouă-s firea lui.
Când cel inimos voiește-n neprihană a-și păstra
soata, din priviri o soarbe la răgaz și-n tainic loc;
și copila-i să n-ajungă a se înjosi cumva,
numai vorbe minunate el îi picură-n auz..
Iată ce îi spuse șoimul soaței sale când în cuib
ouăle și-acoperise, aripile desfăcând:
Măi femeie, de vei scoate vreo copilă dintr-un ou,
spulberi dintr-un tată râvna de a mai avea copii! »”
Surâzând se-ntoarse pajul, și-al lui Sam vestit fecior
îi și puse întrebarea: „Ce ți-au spus de-mi vii zâmbind
„ și-arătând întredeschise buze și arginții dinți?”
Spuse cele auzite pahlivanului ce-n piept
voioșia dintr-o dată inima-i întineri.
Zise către pajul tânăr, chip de Lună-mbujorat :
„Du-te, spune-le-n grădină să rămână-o clipă doar,
poate că-ntre roze-or duce giuvaeruri lângă sâni;
la serai să nu se-ntoarne până tainic n-or primi
o ștafetă de la mine.” Din haznaua lui luă
aur, și argint, și scule, cinci bucăti de scump brocart
toate-n joc de curcubeie; robului îi porunci
să le ducă lor în taină fără a vorbi cuiva.
Sclave duseră la cele tinere, la câteșicinci,
vorbe pline de simțire, bani de aur și comori.
Aur, giuvaericale, de la pahlivanul Zal
le-mpărțiră; dintre sclave zise una către cel
sol cu fata cum e Luna: „Un cuvânt va rămânea
tainic pentru totdeauna dacă-l știu numai doi inși ;
trei de-l știu, nu e o taină, patru, -atuncea toți îl știu.
Omule cu judecată, omule cu gândul bun,
zi-i stăpânului tău mare să-mi destăinuie acum
dacă are-o taină-a spune.” Tinerele câteșicinci
își șoptiră între ele : „Leul a intrat în laț ;
visurile celor tineri, Rudabe și Zal, priviti,
se-mplinesc; o fericită soartă pașii ne-a-ndrumat.”.
Vistiernicul, ochi ager, carele-n aceste trebi
om de-ncredere fiindu-i bunului stăpân, pe loc
se întoarse și îi spuse-n taină tot ce-a auzit
de la cinci mari vrăjitoare. Șahul însuși se porni
spre grădina cea de roze, și încet se-apropie
de copilele-acestea din Kabul, și acești cinci
idoli din Tharaz cu față de pari, și obrăjiori
cum sunt trandafirii proaspeți, se plecară-n fața lui.
Șahul le-ntrebă de chipu-i, mijlocu-i de chiparos,
și de grai și-nfățișare, de pricepere și duh —
pentru-a ști dacă prințesa este vrednică de el :
„Spuneți-mi de toate, însă drept să-mi spuneți aș dori.
De-o să-mi spuneți adevărul, cinstea-mi vă va copleși;
însă de-oi ghici că-mi treceți vreo minciună, cât de cât,
porunci-voi să v-azvârle subt picioare de-elefanți!”
Roabele se-nroșiră ca rășina de brad roș,
și-n țărănă-i sărutară urma tălpilor de șah.
Cea mai tânără din toate, dar cu harul de-a grăi
și la minte mai isteață — spuse fiului lui Sam :
„Niciodată, nici o mumă, printre marii cei mai mari,
n-a adus un făt pe lume să îi semene lui Zal
la mijloc, la-nfățișare, la înțelepciune, la
inimă neprihănită, la prevederi de-nțelept ;
dar mai este o făptură, o, voinice cavaler,
geamănă ți-i de statură și de brațe ca de leu :
Rudabe cu mândră față, care-ți seamănă leit;
este precum chiparosul argintiu și încărcat
de culori și de miresme ; iasomie, trandafir
e din tălpi și până-n creștet, e strălucitoarea stea
din Yemen ce stă deasupra unui mândru chiparos ;
chipu-i parcă vin revarsă, păru-i e de chihlimbar.
Din cupola argintie-a frunții cad până-n pământ
pe deasupra trandafirii din obrajii înfloriți
și-i cad lațuri de capcană ; capu-i e urzit din mosc
și din chihlimbar, iar trupul, din rubine-i zămislit
și din giuvaericale; plete, bucle, cârlionți,
sunt ca ochiuri moi de zale inelate doar din mosc,
parcă-i râură inele pe inele; n-ai să vezi
nici chiar în Kitai un idol să se-asemenea cu ea;
Lună plină și Pleiade îi aduc închinăciuni!”
Șahul îi răspunse sclavei cu simțire, dulce grai,
vorbe pline de dulceață: „Spune-mi cum să aflu drum
către ea, căci al meu cuget și-a mea inimă din piept
pline-s numai de iubire pentru ea, și dorul meu
e să-i văd o dată fața Roaba îi dădu răspuns:
„De ne-ngădui să ne-ntoarcem la seraiul minunat,
unde crește chiparosul, unde-om pune-n faptă-ndat’
vicleșugurile noastre, unde-om povesti pe rând
despre cum e pahlivanul ager, trupeș și chipos,
despre graiul său și despre duhul său strălucitor:
nici un gând rău n-om ascunde. L-om vârî lui Rudabe
capu-nmiresmat în mreajă, și gurița-i de rubin
sub rubinul lui Zal. Dacă cel viteaz, cu un arcan
vrea să vină la seraiul cu acoperișu-nalt,
și pe meterez să-și zvârle lațu-i pe după-un crenel,
leul bucuros vâna-va prada lui: o mielușea.
Soarbe-o din priviri acolo și atunci, cât vei pofti;
ceea ce-am venit să-ți spunem tare te va bucura! ”.