Trec căruțe colorate,
Pe drumul prăfuit din sat
Și țigăncile cu fustele-nflorate,
Nu se mai opresc din cântat.

O țigancă tinerică,
Cu ochii mari, de căprioară,
Îi cade dragă lui Ionică,
Cu gurița-i roșioară.

Cu bănuții ei de aur
Ce sună pe strunele unei viori,
Și fața, ce din pricina căldurii
Prinde culoare în obrăjori.

Când pe băiat îl zări,
Sfioasă ea genele își pleacă,
Simțind cum în lumină serii,
Un tainic fior o încearcă.

Fără a avea habar,
Ce este cu adevărat iubirea,
Ei s-au avântat peste al inimii hotar,
Căutându-și fericirea.

Ea, deși este fecioară neîntinată,
Știe să facă sângele să o ia din loc,
Pe pământ așa fiind lăsată,
Peste multe inimi să aprindă foc.

Fiindcă așa îi este firea,
Îi face să iubească vrând nevrând,
Precum ies ielele noaptea,
Să vrăjească flăcăii în crâng.

Dar nu-i de vină ea,
Pentru trupul ei, lăsat de Dumnezeu,
Fiindcă cel ce o va putea atinge,
Nu este decât alesul sufletului său.

Atât de tineri și frumoși,
Păreau a fi un yin și yang,
Și timizi, dar și focoși,
Două jumătăți ale aceluiași întreg.

Ea părea o zână în miezul nopții,
Cu părul ei de abanos în vânt,
Și el, un falnic cavaler al sorții,
Ce își face veacul pe pământ.