Charles Baudelaire - Moartea Săracilor [La Mort Des Pauvres]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ah, moartea ne alină! Și să trăim ne-arată;
Ea este scopul vieții și singura speranță
Ce, ca o poțiune, ne-nalță și ne-mbată,
Și cum să prindem seara tot ea mereu ne-nvață.
Pe ger sau pe furtună, când neaua se depune,
E clarul ce vibrează în zarea-ntunecoasă
E hanul plin de faimă de care-n cărți se spune,
Unde-ai putea să șezi, să dormi, să stai la masă.
E Îngerul ce-n mâna magnetică vădește
Și somn și vise blânde cu care ne vrăjește,
Și care face patul săracului ce n-are.
Este grânarul mistic, zeița adorată,
E punga celui jalnic și patria uitată,
E poarta larg deschisă spre Ceruri cu mult soare!

George Coșbuc - Moartea Lui Gelu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Răzleț din oștirea bătută,
Fugind pe câmpia tăcută,
Căzu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Și piere.
Din rană și-ar smulge săgeata
Și n-are putere.
Pierdut-a și oaste și țara.
E noapte-n văzduhuri; și rară
E zbaterea apei, când valul
Atinge cu aripa-i malul –
Iar Gelu, prin noapte stând singur,
Vorbeste cu calul:
Vai, murgule, jalea mă curmă!
Ma lupt cu durerea din urmă,
Căci ranele-mi sapă mormântul.
Degeaba împrăștii tu vântul
Din coamă, piciorul tău scurmă
Degeaba pământul.
Ma chemi prin nechezuri păgâne
Și parcă zici: Tu vino, stăpâne!
Vezi, picură ranele tale
Și neguri se-nalță din vale,
E noapte, și ziua de mâine
Ne-ajunge din cale!
Trei suliți făcutu-și-au strungă
Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă
Și nu-mi mai simt brațul și brâul;
Tu-ți rupi cu picioarele frâul –
Las, murgule, las’ să ne-ajungă
Pe-aicea pustiul.
De-acuma tu.. cât va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o-ntinde
Și-apoi cu picioarele-mi sapă
Mormântul pe margini de apă,
Și-n urmă cu dinții mă prinde
Și-aruncă-mă-n groapă.
Jelească-mă apele Cernii!
Să-mi bubuie crivățul iernii,
Ca-n taberi al cailor tropot;
Iar veșnicul apelor șopot
Să-mi pară că-n ceasul vecernii,
O rugă de clopot.
Și, poate, sosi-va o vreme
Când munții vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece bărbații-n șiraguri
Când bucium suna-va să cheme
Pe tineri sub steaguri.
Iar tu, de-i trăi, frățioare,
Să-mi vezi luptătorii-n picioare,
Atunci când sosit va fi ceasul,
Abate-ți pe-aice tu pasul:
Nechează-mi, și-atunci eu din groapă
Cunoaște-ți-voi glasul!
Și-armat voi ieși eu afară,
Și veseli vom trece noi iară
Prin suliți și foc înainte,
Să ție protivnicii minte
Că-s vii, când e vorba de țară,
Și morții-n morminte!”
El zice, și mâna și-o strânge
Pe pieptul cel umed de sânge –
Iar calul stă singur de pază
Lui Gelu, și trist el așază
La pieptul stăpânului capul
Și astfel veghează.
Și-azi! Ca un vânt ce clătește
Pădurea, când ploaia sosește,
Așa din adâncuri de zare
Un vuiet prin noapte răsare.
Iar vuietul vine, și crește,
Mai iute, mai tare.
Și iată-i, din umbrele văii,
Cu scuturi ies repezi flăcăii,
Ca morții ce-și lasă mormântul;
Ies roibii cu umblet ca vântul,
Răsar de tutindeni, de pare
Că-i vară pământul.
Arcașii lui Arpad! În goană
Ei fug dup-ostirea dușmană.
Și, uzi de-alergare, se-ncură
Fugarii prin negura sură,
Cu frâul pe coamă, și-arcașii
Cu spăzile-n gură.
Năvalnic s-apropie pașii,
Și-n goana lor cântă arcașii,
Și-așa de sălbatic li-e cântul –
Din piele de urs au veșmântul,
Și-n bărbile lor încâlcite
Se-mpiedică vântul.
Iar Gelu, auzindu-i prin zare,
De spaimă și groază tresare –
El moare! și cântă păgânii!
N-au domn și n-au țară românii,
Și-adușii de vânturi în țară
Sunt astăzi stăpânii!
Și-n mâinile cui e scăparea?
Nu-i piept să le-nchidă cărarea?
Nu-i braț de voinici, să-i abată?
Și nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adânc să străbată?
Și Gelu le judecă toate:
Se-nalță proptindu-se-n coate
Și-a calului glezn-o cuprinde,
Cu grabă el arcul și-l prinde,
Și-nvarte săgeata și-o scoate
Din rană, și-o-ntinde;
Și vajaie slabă săgeata
Cu gemetul morții deodată;
Arcașii trec repezi in cale,
Și-i vuiet și-i chiot prin vale:
Ce cânt de-ngropare lui Gelu
Și-ostirilor sale!
Iar vuietu-n neguri pătrunde
Și-n inima nopții s-ascunde
Departe, și-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se-n dealuri
De zece ori jalnic răspunde
Pustiilor maluri.
De zece ori, iarăși de zece,
Și scade, și piere, și trece,
De data din urmă răsună –
Tăcerea-mprăștiată s-adună
Și-n neguri alunecă rece
O bolnavă lună.
Iar calul, vedenie mută,
Cu coama de vânturi bătută,
Stă-n noaptea cu neguri de pază
Lui Gelu; și trist el așază
Pe pieptul stăpânului capul
Și astfel veghează.
Iar apa la maluri se frânge
Și cade pe spate și plânge:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapă
Mormântul pe margini de apă,
Și-n urmă cu dinții mă prinde
Și-aruncă-mă-n groapă!

Perpessicius - Din Șanț, Executații…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Din șanț, executații privesc cu ochiul fix
Spre stelele sublime ce ard în depărtare,
Și-n recile pupile sticlirile stelare
Trezesc reflexe stinse de dincolo de Styx.
Prin viile din preajmă e-un strașnic chiuit
De greieri ce cu mustul s-au îmbătat și joacă
Și țipă să trezească pe cei ce-ntr-o băltoacă
De sânge zac în șanțuri, sătui de chefuit.
Din urna neagră-a zării – un zar al negrei sorți –
Un reflector irumpe cu lungile-i antene,
Cădelnițează-o clipă pe locul gravei scene
Și-apoi aruncă giulgiuri și lespezi peste morți.

Ts Eliot - Îngroparea Morților

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Și îți voi arăta ceva cu totul diferit
De umbra ta care te urmărește cu pași mari dimineața,
Sau de umbra ta care se ridică să te întâmpine seara,
Îți voi arăta groaza într-un pumn de țărână.

versuri moarte – Versuri.pro

Charles Baudelaire - Moartea Săracilor [La Mort Des Pauvres]

George Coșbuc - Moartea Lui Gelu

Perpessicius - Din Șanț, Executații…

Ts Eliot - Îngroparea Morților