vara tarzie – Versuri.pro

Jacques Prevert - Vara Târzie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugară,
vara târzie-a pus capăt grăbitului zbor.
Parcă văd cum plecai pe nisip-strigau,
strigau și piereau în septembrie mâinile tale.
Nu mai știu ce-a urmat după tine.
Poate un gol, poate păsări sau vânt.
Te-am chemat încă mult timp și nimenea
nu-mi răspundea,
până când într-o noapte a răspuns pentru tine zăpada.
Ar fi fost să te uit ori să-mi spun
că-ntâlnirile noastre n-au fost decât visul
gradinii aceleia,
ca volutele sânilor tăi nu erau decât umbletul
lunii prin apă,
surprins de un tânăr.
Dar vara de câte ori trece și tremură-n zare
din nou bănuindu-se toamna cu capul tău roșu,
vad iarăși nisipul acela, vad iarăși cum pleci-
și strigă,
strigă pierind în septembrie mâinile tale.

RBD - Aer (Română)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Aer, în frumoasa asta vară târzie
Amintirea ta e o fotografie gri
Și orele se scurg
Ce dificil e să-ți desenez înfățișarea
Jumătatea zilei după despărțire.
Aer, dacă ochii tăi erau smochini negri
Și dinții tăi de lămâie
Nu-mi amintesc arcul sprâncenelor tale
Nici măcar nu pot să vorbesc
De alt lucru ce nu este durere
Realmente când coboară marea
Pt pur instinct de păstrare
Încerc să caut fiecare urmă
Ce lasă în urmă pasul iubirii.
Realmente când coboară marea
Arătând structura durerii
Activează un mecanism de apărare
Pt ca inima să nu se înece.
Aer, îmi lipsește aerul
În vara asta târzie
Nu reușesc să descriu
Amintirea ta e o fotografie gri
Măcar profilul
Și orele se scurg
Oh no.
Aer, încerc să desenez.
Înfățișarea ta și văd că nu reușesc
Oricât de mult aș încerca
Ce dificil e să recunoști, cu totul că am iubit
Că nu mi-ai lăsa măcar urmă.
Aer acum când coboară marea
Și naufragiul este total
Ce păcat

A E Baconsky - Vara Târzie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugară,
vara târzie-a pus capăt grăbitului zbor.
Parcă văd cum plecai pe nisip – strigau,
strigau și piereau în septembrie mâinile tale.
Nu mai știu ce-a urmat după tine.
Poate un gol, poate păsări sau vânt.
Te-am chemat încă mult timp și nimenea
nu-mi răspundea,
până când, într-o noapte, a răspuns pentru tine zăpada.
Ar fi fost să te uit ori să-mi spun
că-ntâlnirile noastre n-au fost decât visul
grădinii aceleia,
că volutele sânilor tăi nu erau decât umbletul
lunii prin apă,
surprins de un tânăr.
Dar vara de câte ori trece și tremură-n zare,
din nou bănuindu-se toamna cu capul tău roșu,
văd iarăși nisipul acela, văd iarăși cum pleci-
și strigă,
strigă pierind în septembrie mâinile tale.