Şi-avea un păr de aur ce lucea,
Ici-colo doar câte-o şuviţă brună,
Frumoasă şi prea tânără era
Să cadă aşa devreme în ţărână.

Era ca crinul alb, imaculat,
Dar n-a înţeles că întreaga ei fiinţă
Într-o femeie brusc s-a preschimbat
Căci a crescut suav, cu prisosinţă.

Sicriu de lemn şi piatră foarte grea
Îi stă pe piept şi aspru o striveşte
Şi simt acum că am inima rea
Când ea acolo jos se odihneşte.

Tăceţi, tăceţi, că n-aude ce-i zici,
Ori vreun sonet sau lira ce mă îngână,
Dar viaţa mea e îngropată aici
Şi-acoperită bine cu ţărână.