Tragicomedy – Versuri.pro

George Coșbuc - Scara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Am găsit-o ieri în prun,
Dar – să nu grăbiți ocara! –
I-am luat în pripă scara.
Ea mă-njură: – „Ești nebun?
Pune scara!”
– „Dacă-njuri, eu n-o mai pun!”.

Mai la urmă pe-un cuvânt;
Să se lase sărutată
De atâtea ori deodată
Câți fustei la scară sunt.
Sărutată
Lăudat fii, tată sfânt!.

– „Unsprezece”, spune ea;
Eu zic: – „Bine”, pe credință;
Doar o fi având știință
Scara câți fustei avea.
Pe credință
Asta e pierzarea mea!.

Și-o sărut mereu-mereu;
Orice-ați spune, orice-ați face,
Nu știu cum, dar mie-mi place
Să sărut – așa sunt eu!
Orice-ați face,
Doar e dat de Dumnezeu!.

Dar te uită! Azi mă duc
Pe la ei, și iată scara!
Vrând să pui la cale țara,
N-am de lucru și m-apuc
Să-ntorc scara,
Și când colo, stau năuc!.

Dar să număr la fustei –
Uite-i, frate, doisprezece!
Și-un cuțit prin piept îmi trece
Implantat de mâna ei!
Doisprezece,
Iată-mi moartea, dragii mei!.

A greșit, îmi spuneți voi?
Cum de n-a greșit să spuie
Treisprezece? Să mai suie,
Nu să-mi facă mai vreo doi!
Nu să-mi spuie
Că e miercuri, când e joi!.

Zici că poate n-a știut
Când vorbea din prun cu mine?
Dar i-a numărat ea bine
Scoborându-i, și-a tăcut!
Nu de mine,
Mi-e de dânsa, ce-a făcut!.

M-a scurtat așa, știind!
Dacă-i fire mincinoasă,
Ce folos e că-i frumoasă?
Maica mea, auzi! S-o prind
Mincinoasa!
N-o mai cred, s-o văd murind!

Fara Zahar - Sandu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fără Zahăr
Sandu.
No dii, băi plavane, băi
No go home.
Am să-ți cânt un cântecel
Ca să mergi mai lejer
E vorba despre legenda lui Săndel băi
Băiet de-al nostru, de-aici din popor
Care s-a jertfit ca Romeo pe altarul lui Eros
Io-te, zice cam așa:.
Salut, mă cheamă..
Cum?
Mă cheamă..
Cum?
Săndel!
Salut, mă cheamă..
Cum?
Mă cheamă..
Cum?
Săndel!.
Dragă Stela..
Îți scriu pentru a șaptea oară direct din patul de spital
Am învățat să scriu cu stânga, la dreapta sunt lovit mortal
C-am interceptat cu gura o potcoavă prinsă-n cuie
Pe un picior de cal!
Ne știm de când eram copii, de când eram uite-atâtica
Te fugăream prin cimitir la-nmormântarea lu’ bunica
Acum ți-aduci aminte, fiindcă eu n-o să uit nicicând
Piedica mea și tu căzând cu capu-n piatra de mormânt
Când te-am văzut plină de sânge mi-o părut așa de rău
Și mi-am jurat să te iubesc toată viața
Să moară eu!
Steluța, la cuvântul meu, te rog, ia bine seama
Și răspunde-mi la scrisoare, că dacă nu, mă tai cu lama.
Te-aș iubi dac-ai vrea măi dragă să-mi cosești (ăști. ăști)
Iarba din ogradă
Să-mi prășești (ăști. ăști) două-trei hectare
Fiindcă vezi (vezi. vezi băi) buruiana-i mare.
Salut, mă cheamă..
Cum?
Mă cheamă..
Cum?
Săndel!
Salut, mă cheamă..
Cum?
Mă cheamă..
Cum?
Săndel!.
Îți sciu a zecea mea scrisoare și vreau să-ți zic (mi-ești dragă)
Mi s-o aprins călcâiele după tine și cu mine nu-i de șagă
De dragul tău rănesc la vite de parc-aș fi nebun
Ducă-se-n pustia neagră, dă-te că tre’ să-ți spun
Eu știu că tu nu ții la mine, că de Gerula-ți place
Și te văd intrând cu el în șură, da’ ce pușca mea? îți face?
Și te-am așteptat trei ceasuri la căminul cultural
Dar tu beai votcă cu Gerula în crâșma de pe deal
Am încercat să fac orice numai să-ți fiu pe plac
Mi-am învățat până și calul (să dea din cap pă hip hop)
Dar tu nu nu nu, Gerula și iar Gerula
De parcă scopul tău în viță era.. (măi) pardon, săru’ mâna
Mă rog la bunul Dumnezeu ca să te facă să-ți dai seama
Că-s mai tare ca Gerula și-o să-i zici „pa pa” lu’ mama
Și dacă după toate astea n-o să mă iubești deloc
Jur pe tot ce am mai sfânt că beau benzină și-mi dau foc.
Te-aș iubi dac-ai vrea măi dragă să-mi cosești (ăști. ăști)
Iarba din ogradă
Să-mi prășești (ăști. ăști) două-trei hectare
Fiindcă vezi (vezi. vezi băi) buruiana-i mare.
Salut, mă cheamă..
Cum?
Mă cheamă..
Cum?
Săndel!
Salut, mă cheamă..
Cum?
Mă cheamă..
Cum?
Săndel!.
Asta-i ultima oară când îți mai scriu ceva
De-acuma n-o să mai auzi de mine, să moară mama
A, stai puțin. Mama-i deja moartă
C-am dat foc la casă și la șură și la grajd cu tot cu vacă
Tot ce-am vrut de la tine era să-nțelegi cât de mult te iubesc
Dar tu nu ții la mine și-acuma eu gonesc
Cu peste 100 la oră în faitonu’ lu’ tata
Mi-am dat drumul din dealu’ popii, că mi s-o pus pata
Și râpa lu’ Andrei curând o să-mi fie sicriu
Taci în pușca mea din gură, nu vezi că-ncerc să scriu
Ăsta-i Gerula care urlă-n spate, l-am legat de frână
L-am lovit cu levieru’ peste gură și i-am rupt și-o mână
Steluța-i vina ta că s-a-ntâmplat ce s-o-ntâmplat
Și sper ca noaptea să ai coșmaruri și să te zvârcolești în pat
Gata. Îți spun adio. Mi s-o terminat imașul.
O, s***! Am uitat! Cine-o să-i dea scrisoarea lu’ nea poștașu’?.
Te-aș fi iubit dac-ai fi vrut măi dragă să-mi cosești
Iarba din ogradă
Să-mi prășești două-trei hectare
Fiindcă vezi, buruiana-i mare.
Băi tată, băi

Adrian Păunescu - Șoferul și Nevasta-Sa

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Ne urcasem cu toții în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvara,
Venea vara,
Se dezghețau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămășii descheiat,
Se dezghețau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Și unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alții cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheață
Drumul pe care mergem.
Pe direcția aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turiști particulari,
Numai nebuni ocazionali.
Asa că nu ne interesa destinația,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toții spre marele munte.
Șoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de șofer,
Lucrase mult și cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun șofer
Dintre toți șoferii noștri,
Ăsta conduce excepțional, strigam noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Și el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm,
Că-l încurcăm la condus.
În fond e autobuzul dvs.,
Eu sunt al dvs.,
M-ați ales să conduc autobuzul,
Ăsta-i treaba mea.
Noi am aplaudat, chiar și această lepădare, a lui,
De laudele noastre.
Și autobuzul mergea mai departe
Și-n diverse localități, în care ne opream,
Mulți urcau
Și nimeni nu mai voia să coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista așa ceva în împrejurimi.
Rămăseseră-n urmă troleibuzele agățate
De rețeaua electrică
Și lipsite de orice independență,
Tramvaiele înghesuite între șine
Și aceeași rețea.
Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
Șoferul conducea excepțional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi
Și el dădea moale din mână,
Și noi strigam iarăși,
Lasă frate, lasă modestia la o parte,
Da-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
Unui asemenea drum,
Știm valoarea lui adevărată,
Ești al nostru,
Ești dintre ai noștri,
Rămâi între noi,
Bravo,
Ura.
Și el nu mai putea să ne oprească,
Trebuia să fie atent la drum,
Iar noi eram prea mulți
Și începusem să-l incomodăm,
Stateam claie peste grămadă în autobuz,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
Până când câțiva meseriași
L-au rugat să oprească pentru câteva minute
Ca să-i facă o cușcă de protecție,
Să nu-l mai incomodăm la condus.
Dar să-și ia și nevasta lângă el,
Au zis alții,
Că drumul e lung și se plictisește omul.
Și uite-l acum în cușca lui de protecție,
În cabina lui blindată!
Ce hotărât conduce,
A dat drumul și la muzică,
Se aude în toată mașina o muzică eroică,
Pe care o întrerupem noi din când în când
Cu cântece despre el și de drumul nostru,
Și hai, mă, să fim atenți și cu nevasta-sa,
Că și el e om.
În autribuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continuă,
Am început să obosim,
Nene șoferule, oprește,
Să ne odihnim și noi.
Să te odihnești și dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
El conduce,
Și-ntr-adevăr, conduce excepțional,
E cel mai bun, strigam toți,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Și-avem nevoie și noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l și enervăm
Cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Ușile au ruginit și nu se mai deschid,
Și șoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă și accidente,
Stau și el și nevasta-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puțin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată,
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Și după ce șoferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case și biserici,
Sate și orașe,
Începem să coborâm,
Și bineînțeles că viteza crește,
Așa e la orice coborâre,
Viteza crește,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alții au fugit,
Alții ne-am uscat de foame și de sete,
Alții am înghețat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Și numai ei doi,
Șoferul și nevasta-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai știu pe cine conduc și unde se duc,
Și de ce tac toți pasagerii
Și de ce se merge cu viteza prăbușirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

Bancuri - Bula și Strula în Armată

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Bula și Strula au fost în armată. Strula a murit și Bula a căutat un mod mai nedureros să-i spună mamei vestea.
Bula: Mama.. uite, stăteam după un tufiș cu Strula și lui ce crezi că i-a trecut prin cap?
Mama: ?!?!
Bula: Un glonț