Panait Cerna - Lui Leo Tolstoi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Dormi în mândra ta poiană, împăcat cu Dumnezeu!
Odihneşte printre umbre, idol sufletului meu..
Cum vegheai de blând la vatra inimii universale
Şi-o rugai să nu se stingă!.. Tolstoi, pace umbrei tale!
Azi, la groapa ta Pământul şade gânditor şi cată,
Cum să-nchege iar tiparul ce-a pierit cu tine-odată.
Şade gânditor Pământul şi se-ntreabă, se-nfioară:
Cine-i va mai duce-o parte din a crucii lui povară?
Cine va veni să surpe de pe tronu-i trinitatea
Veşnic lacomă de jertfe: foamea, fierul, nedreptatea?
Ah, ce braţ va fi puternic să vâneze-această fiară,
Care i-a supus grumazul şi din fugă îl doboară?..
Iată, s-a lăsat amurgul pe colină şi pe vale..
Un pribeag, pierdut în umbră, cântă strămoşeasca jale.
Deodată-i curmă glasul semnul unui nou mormânt;
Se descopere şi cade la pământ, cu suflet frânt:
„Pâinea inimii flămânde şi vestmântul celor goi,
Fie-ţi bun pământul, tată, cum ai fost şi tu cu noi!
Cel din urmă strop de suflet a plecat cu tine-odată —
Ne-ai lăsat săraci pe lume şi cu suferinţa toată..”.
*.
De când a mijit în tină cea dintâi scânteie-naltă,
Două vechi surori se ceartă şi se-mbună laolaltă:
Cea mai mare e Durerea, iar Nădejdea-i cea mezină —
Una geamănă cu noaptea, alta floare de lumină..
Roza veşnic-a vieţii tot din mâinile lor iese:
Una-i pregăteşte spinii, alta florile îi ţese —
Harnic ţese flori la haina Amăgirii ce nu minte,
Şi, dansând divine dansuri între spade şi morminte,
Dând drumeţilor veciei a veciei sfântă rază!..
Geniu-nalt! Ruini sunt astăzi inimile tuturora!
Cain nenăscut, Durerea, îşi ucide-n taină sora,
Şi din aripile-i negre fâlfâind peste morminte
Stinge pentru totdeauna ochiul candelei cei sfinte..
.. Şi sufletu-mi ce-odată nu ştia ce-i suferinţa
Trist, scânteie cu scânteie, destrămatu-s-a credinţa.
Cea din urmă pâlpâire moare-n pieptul meu învins,
Speriind în juru-mi noaptea, ca opaiţul pe stins..
Cum să mă apropii oare de copiii suferinţei
Şi să şterg din ochii veştezi lacrimile umilinţei?
Când un frate-al meu se stinge şi privirea lui îmi cere
O nădejde ce nu moare, un cuvânt de mângâiere,
Eu să-i spun ce bun e omul şi ce milostiv e cerul?
În atâtea răni de veacuri să ating, cucernic, fierul?
Ori să spun: De-acum se stinge chinul tău de totdeauna,
De-acum n-ai să sângeri, frate; de acum trecu furtuna..
De acum şi până-apune cel din urmă soare-al lumii.
Vei dormi, dormi în pace, ca un prunc la sânul mumii.
Iată tot ce-ţi mai rămâne dincolo de-a vieţii ceaţă:
Ăsta-i cerul, asta-i plata, asta-i veşnica viaţă!.
Tolstoi, Tolstoi! Cea mai mare mângâiere-a omenirii
A ajuns să fie astăzi visul orb al nimicirii..
Despecetluieşte-o clipă gura negrului mormânt!
Spune că trăieşti şi astăzi.. că n-ai fost numai pământ..
Dacă ştii acuma taina pentru care plânge huma.
Din albastrele ţinuturi, unde ai un tron acuma
Ca o rază care vine în noroi să strălucească,
Lasă sufletul tău, tată, pân-la noi, să rătăcească
Şi să spună-n ceasuri grele: „Este, Unul ce, veghează!
Om învins de necredinţă! El te are-n a lui pază!
El te-aude, când nu poate suferinţa ta să geamă
El te vede, când se-aşterne peste ochiul tău maramă
El veghează lângă tine la un foc umil de sfeşnic
Şi te cheamă către Dânsul, cu surâsul lui cel veşnic —
Iar când cad pe-a tale oase bulgării la-nmormântare,
El te strânge cald în braţe, să-ţi dea veşnica suflare.”.
.. Dar la plânsetele lumii taci chiar tu, ce ne-ai iubit!
Ah, de când se învârteşte ăst pământ nefericit,
Aiurit oprindu-şi ochii, când pe cer, când pe morminte,
Omul sângeră şi-ntreabă.. iară morţii tac-nainte.
*.
Om nebun! întrebi zadarnic.. Veşnica Putere mută
Pentru un suspin de-o clipă căile nu şi le mută.
Tu ai vrea să ştii din leagăn taina vieţii şi a morţii?
Vrei să smulgi tot adevărul care doarme-n pumnul sorţii?
Om nebun, adoarme-ţi setea şi aşteaptă pân-la moarte —
A lui veşnică putere lutul n-ar putea s-o poarte..
Mergi şi luptă fără murmur, pân-ţi-e calea isprăvită!
Darnică şi înţeleaptă şi în sine prea mărită
E Puterea fără margini care a găsit cu cale
Singur tu să fii pe lume creatorul soartei tale..
Azi în slăvile albastre îngerii nu mai coboară,
Şi Iacov nu mai trăieşte să dureze altă scară —
Singur se găseşte omul între marginile-aceste:
Mântuirea sa într-însul, moartea tot într-însul este.
Omul e-o dumnezeire ce se caută pe sine,
Dar se vede împărţită şi se crede că-i alt cine..
Căci în toţi e-un singur suflet, dar acela nu se vede —
Alţii o să înţeleagă ce azi ochiul nu mai crede.
Alţii vor pricepe-odată, când s-o răzbuna furtuna,
Că acela ce răpune cu răpusul este una —
Şi vor scrie-adânc în inimi, după veacuri de mizerii,
Că-n iubire fără margini este marginea durerii!..
Convorbiri literare, an XIV, ianuarie 1911

Nichita Stănescu - Respirări XIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

„… fenomenul literar trebuie înțeles profund diferențiat, tendința literaturii fiind nu aceea de a descoperi legi, ci aceea de a opta și a acorda tensiune emoțională legilor, de a reprezenta legile prin sentimente. (..)
De aici decurge și forța educativă a literaturii, înțelegându-se prin forța educativă nu transformarea și modificarea spontană a cititorului, ci stârnirea prin sentimente, în conștiința cititorului respectiv, a unei opțiuni mai deslușite către noblețe și sublim. (..)
Cu cât mijloacele tehnice de comunicare se vor perfecționa (tiparul, discul, magnetofonul, radioul, cinematografia, televiziunea), șansele de circulație ale literaturii sunt sporite.
Literatura, în esența ei, nu ține neapărat de cuvântul scris. (..) De la Homer până la Tolstoi, ca artă literară, expresia n-a evoluat cu mult.”
(din „Rolul literaturii”)

Tolstoi – Versuri.pro

Panait Cerna - Lui Leo Tolstoi

Nichita Stănescu - Respirări XIII