Pân’ Vlad Vodă pă țigani armează,
Asupra lor Urgia întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează.
Într-aceea, luându-și de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Țigănime drept cătră Inimoasa.

1
Musă! ce lui Omir odinioară
Cântași Vatrahomiomahia,
Cântă și mie, fii bunișoară,
Toate câte făcu țigănia,
Când Vlad Vodă îi dete s*******,
Arme ș-olatură de moșie;

2
Cum țiganii vrură să-și aleagă
Un vodă în țară și o stăpânie,
Cum uitând- și de viața dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba în urmă îndrăzniră ș-a să bate
Cu murgeștile păgâne gloate;

3
Cum apoi, prin o gâlceavă amară
(Căci nu să nărăvea depreună),
Toți cari încătro fuga luară,
Lăsându-și țară, vodă și corună.
Însă toate aceste să făcură
Prin dimoneasca amețitură,

4
Că, măcar cel fără asămănare
Mai rău duh dintru toate. Sătana.
Purure în iad lăcașul său are,
Focului nestâns fiind el hrana,
Dar totuși pe furiș câteodată,
Răzvrătind lumea, el se desfată.

5
Iar de astă dată-l întărâtase
Urgia (precum spun) blăstămată,
Ce văzând cu săcuri și baroase
Pe țigănimea noastră înarmată,
În tot chipul hotărî s-o strice,
Vrajbă întru dânsa aducând și price.

6
O! tu, hârtie mult răbdătoare,
Care pe spate-ți cu voie bună
Toată înțelepția de supt soare
Și nebunia porți împreună,
Poartă ș-aceste stihuri a mele,
Cum ți le dau, și bune și rele.

7
Apoi zică cine câte știe:
Eu cu mândru Solomon oi zice:
Toate-s deșerte și nebunie!
Căci numa de acel este ferice
Care pe sine a cunoaște începe
Și firea lucrurilor precepe.